Ce înseamnă să te expui în online?

Photo by Cristian Dina on Pexels.com

Am avut peste un deceniu timp să contemplez asupra acestui aspect, așa că în sfârșit pot veni cu niște argumente suficient de stabile pentru a-mi exprima viziunea în privința expunerii unei persoane pe internet.

Din observațiile mele personale, atunci când oamenii comentează la postările altora pe internet, cei mai mulți nu reușesc să înțeleagă că nu se adresează unui perete, ci unei persoane reale, ca și ei. Mulți trăiesc cu impresia că dacă cineva alege să se expună pe internet, asta deschide calea înspre critici și “opinii corective”. Așa o fi, dar asta nu e mai puțin adevărat decât despre orice existență umană în sine, deci se aplică și expunerii pur și simplu pe stradă, atunci când ne observăm între noi. Unii merg atât de departe încât să spună că este în regulă ca celebritățile să fie hărțuite pentru că “și-au ales acel stil de viață”, iar astfel de mentalități îmi creează mereu o puternică repulsie.

Libertatea ta se termină unde începe a mea

Sunt convinsă că am trăi cu toții într-o lume mai bună dacă acest principiu ar deveni un imperativ categoric pentru toată lumea, dar mulți nu par a face nici această distincție. Ce înseamnă libertate personală, atunci? În contextul despre care vorbim, înseamnă că un om are dreptul să se expună așa cum își dorește, iar alții au, bineînțeles, dreptul să aibă o opinie despre asta. Problema apare atunci când cei care își zic că fac uz la dreptul lor la exprimare încearcă să își impună anumite standarde proprii asupra altora. Am întâlnit adesea argumente de genul “tu alegi să te expui, eu am dreptul să îmi exprim opinia” în condițiile în care comentariile care violează spațiul intrapsihic al unei persoane nu sunt, de fapt, opinii. Cred că aici este cea mai pare problemă, care conduce către cyberbullying și oameni care rămân cu impresia că gusturile lor sunt norme universale.

Ce este o opinie?

O opinie este exprimarea unei preferințe și atât. Desigur că oricine are dreptul să aibă preferințe, însă nu să le impună în exterior. Acolo se termină libertatea oricui de exprimare. Motivul pentru care scriu acest articol este acela de a atrage atenția asupra acestor distincții absolut esențiale în numele – dacă vreți – păcii. Acest nivel de entitlement pe care unii și-l asumă, încurajați desigur de mulțime, de media și așa mai departe, este alarmant din punctul meu de vedere. Comentariile de tipul “cred că x ar arăta mai bine dacă…”, “ești în x fel”, “cred că ar trebui să faci x”, etc. sunt nimic altceva decât intruzive, iar într-o lume ideală nu și-ar găsi locul. Nimeni nu poate defini pe altcineva dacă nu e vorba de fapte obiective (de exemplu, dacă se dovedește că cineva a comis o crimă, acela poate fi numit în mod obiectiv “criminal”, deși și aici e discutabil cât de mult ține termenul de identitatea persoanei; pare a fi mai mult o funcție, nu o trăsătură de caracter) și nimeni nu știe mai bine decât persoana în cauză ce este bine să facă. Bineînțeles, astfel de intruziuni nu se regăsesc doar în spațiul online, ci peste tot în viața de zi cu zi, iar eu nu vreau decât să îmi aduc aportul înspre a le combate. Când oamenii vin cu astfel de păreri pe care le consideră fapte (în opinia mea nu sunt nici măcar păreri pentru că nu fac referință la nimic din exterior, ci doar la propriile idealuri) se pot crea mari dezechilibre psihice de ambele părți. Pe de-o parte, ajungem să avem o mentalitate de turmă, pentru că ne lăsăm influențați să credem că preferințele noastre personale reprezintă “normalitatea”, iar pe de altă parte, persoana care face obiectul acestor comentarii poate cu ușurință cădea într-o criză identitară, în care auto-definirea (cel mai important pilon al sănătății noastre psihice) are de suferit. Desigur, trebuie eliminată și credința conform căreia ne definim prin intermediul altor persoane sau al mediului exterior, însă până la o anumită vârstă, înaintea atingerii conștienței de sine, cu toții suntem inițial definiți prin intermediul părinților și al oamenilor apropiați. Devine cu atât mai greu să te desprinzi de aceste judecăți exterioare cu cât este ceva complet normal pentru societatea noastră să depinzi de astfel de forme de validare, în care dreptul de a defini pe altcineva pare ceva real. Nu este.

Nu poți defini pe altcineva

Poți spune cum ți se pare cineva, dar chiar și în cazul celui mai intim mod de apropiere, singura persoană care are drepturi depline asupra vieții sale e cea care o trăiește. După cum am spus, formele intruzive de comunicare se regăsesc peste tot, însă în spațiul online ele sunt cu atât mai răspândinte cu cât secțiunea de comentarii arată ca o piață publică unde fiecare devine un mic dictator, cu impresia de putere deplină. Oamenii ajung să se încurajeze reciproc, în special dacă rezonează ca idei, iar astfel se înrăutățește fenomenul de comentarii de dragul de a comenta, totul pentru că aceștia nu au nevoie doar de validarea opiniilor lor din exterior, ci și de o anume formă de justiție imaginară – vor să simtă că au dreptate, sustrăgându-și de aici o satisfacție personală care le poluează în continuare sistemul interior, îndepărtându-i de propriul sine. Când alegi să te expui pe internet, riscul de a atrage astfel de comentarii este mai mare tocmai pentru că ești expus unui număr mai mare de persoane care cred în “dreptul lor la liberă exprimare”. Libera exprimare nu ar trebui niciodată să conțină și constrângerea în sine. De pildă, chiar dacă presupunem prin absurd că o persoană publică mai cunoscută (“o vedetă”) și-ar aloca timp să urmărească toate comentariile primite și să valideze opiniile celorlalți prin simplul fapt că le ia la cunoștință, acest lucru tot n-ar fi suficient pentru cei care vor să-și impună cu orice preț credința – și știm deja că o credință nu este niciodată un fapt.

Experiența personală

Activez pe internet, în principal prin intermediul blogului de cărți pe care-l dețin, încă de când aveam vreo 11-12 ani. Ulterior, prin canalul de YouTube, am fost propulsată în fața unui număr și mai mare de oameni, în general pedofili. Cu siguranță orice minoră, indiferent dacă are un cont privat sau public pe rețelele de socializare, a primit cel puțin un mesaj odios de la un bărbat mult mai în vârstă, însă, în mod logic, prin faptul că am ales să mă expun public, acest lucru a atras de la sine un număr mult mai mare de astfel de mesaje. Cealaltă categorie de persoane a fost, desigur, cea formată din criticii literari auto-proclamați, care în perioada respectivă a vieții mele, când abia îmi lansasem romanul de debut (la 16 ani), au avut o voce în mintea mea mult mai grea decât ar avea-o cineva în prezent. Am reușit să perseverez prin intermediul forțelor proprii, aveam nevoie de aceste platforme pentru a-mi promova cărțile, însă asta nu înseamnă că în momentul de față nu primesc comentarii cel puțin la fel de questionable ca atunci, legate de cele mai mici detalii ale existenței mele. Cineva a simțit odată nevoia să-mi critice bradul de Crăciun pe care-l aveam în cadru, de exemplu. Nu, acesta nu este un comentariu tipic “de hate“, dar cu atât mai mult vreau să susțin că asta e impresia celor care aleg să rămână în întuneric și să-și lase vocile critice internalizate să preia controlul cu fiecare ocazie. Oamenii nu fac nici măcar distincția dintre domeniul de activitate și felul în care alege să se prezinte vloggerul în cauză. Nu de puține ori eu și colegii mei de pe booktube am primit comentarii legate de orice altceva înafară de cărți, de la aspectul nostru până la obiectele din fundal. Nu știu ce altceva ar putea fi o dovadă mai clară a faptului că mulți activează pe internet ca și când ar fi propriul lor teren de exprimare a frustrărilor, pentru că li se pare că nu există consecințe, în numele “exprimării libere”.

Este foarte ușor să profiți de imaginea unui om care se arată pe de-a-ntregul, așa cum este, când tu ești doar un pseudonim pe un ecran. Poți rămâne în siguranță în anonimitate, pe când cel expus trebuie să “încaseze” orice îți trece prin minte. Sigur, există măsuri pentru asta: poți să nu citești comentariile, poți chiar să le blochezi, poți bloca anumite persoane sau pur și simplu să nu răspunzi, însă asta nu elimină problema. Nu vreau sub nicio formă să rămân sub tăcere atunci când cineva este intruziv, pentru că mi se pare a fi o formă indirectă de încurajare a acestui tip de comportament. Desigur, nu pot nici răspunde tuturor oamenilor pe care prefer să-i ignor, astfel încât am ales să scriu acest articol ca măsură justă între cele două extreme.

Pe scurt: libera exprimare trebuie să se oprească numai la exprimarea propriilor preferințe (deși care e rostul în a spune că nu-ți place un anumit clip de pe internet? ce fel de reacție aștepți la așa ceva? – dar asta e altă discuție), fără a încerca să-l convingi pe celălalt că “ai dreptate”. Nu există dreptate când vine vorba de preferințe, toată lumea “are dreptate” în legătură cu propriile gusturi, dacă e să punem problema așa, dar asta nu conduce sub nicio formă la un adevăr universal valabil.

Când te expui online, nu te supui automat intruziunii celorlalți

A devenit o modă să aperi orice inepție sub această umbrelă, în special pe internet. Consecințele sunt aceleași ca în viața reală: în general vei fi ignorat de către cei care nu-și pierd timpul cu astfel de mentalități. Drept utopie, eu așa aș vedea “cancel culture”: oamenii care nu se adaptează bunului simț și celui comun nu au dreptul la a mai primi atenție din partea celorlalți. Am încercat să dau răspunsuri succinte, cu scopul de a aduce la cunoștință faptul că un astfel de comportament nu este tolerabil – nu trebuie să fie tolerat de nimeni, niciodată, în nicio condiție -, însă desigur că schimbările apar doar la cei care vor să asculte, prin urmare e la fel de inutil să atragi atenția individual. Cel mai probabil voi trimite acest articol tuturor celor care se încadrează în categoria de “om intruziv”, fiindcă nu știu ce altceva ar fi de făcut în acest caz. Ignoranța nu poate fi o soluție finală, până ce nu atragem atenția asupra distincției dintre fapte și credințe, care ar trebui în general să fie păstrate pentru sine și utilizate în propria dezvoltare personală, în loc să le arunci asupra altora fiindcă tu alegi să rămâi neevoluat.

Dacă tot suntem la acest subiect, vreau să specific clar că, pentru mine, nu poate fi considerată “o opinie” niciun fel de argumentare care reduce din drepturile altora de a fi stăpânii absoluți ai propriei vieți. Fiecare suportă consecințele pentru propriile alegeri, prin urmare nu mai este nevoie de intervenția celorlalți care nu au nimic constructiv de adus în discuție. În viziunea mea, ar trebui să ne sesizăm și să îi excludem ulterior din comunitate doar pe cei care nu respectă principiile de egalitate dintre oameni. “Am dreptul să cred/spun/fac ce vreau” – sigur. Nici legile nu-ți interzic nimic – îți spun doar ce urmări aduc cu sine anumite alegeri. Atunci când alegi să te comporți ca un mic zeu pe internet, e un fel de datorie a celorlalți să îți reamintească de faptul că nu ești unul. Nimeni nu deține puterea absolută, nimeni nu știe ce e mai bine pentru altcineva, iar – pentru sănătatea ta psihică – soluția ar fi să ignori lucrurile care-ți produc neplăceri și să îți întorci atenția înspre sine. O să fac exact acest lucru odată cu ultimele cuvinte scrise în acest articol, după o ultimă mențiune: în cazul în care afirmația mea conform căreia “intruziunea trebuie eliminată” se vrea a fi combătută într-o formă sau alta sau redusă la stadiul de “credință”, o pot susține foarte ușor: imaginați-vă o lume în care fiecare e lăsat să fie așa cum este, fără ca o voce critică să-l pună mereu la pământ sau să-i îngreuneze procesul de devenire. Spuneți-mi voi ce fel de lume este mai degrabă de preferat.

Cărțile nu te fac mai deștept – varianta elaborată

Am făcut de curând un videoclip pe YouTube în cadrul unui interviu pentru Observatorul Cultural în care-mi exprimam opinia conform căreia, deși lectura aduce cu sine anumite avantaje în viața unui cititor, cărțile nu te fac totuși mai deștept. Vreau să specific că mă refer cu precădere la cărțile de ficțiune.

Mulți vin cu argumentul că lipsa de educație și lipsa de lectură vin mână-n mână. Mai întâi ar fi corect să lămurim ce înseamnă această educație. Pentru mine, pe lângă “cei 7 ani de acasă”, cunoașterea bunelor maniere, adică, educație înseamnă cu precădere să nu trăiești într-o bulă toxică de dezinformare și îndoctrinare. Pentru mine a fi educat înseamnă a fi deschis la minte, prin urmare, înseamnă, cumva, a fi liberal. A nu fi rasist, homofob, misogin, a nu te preta la nicio formă de shaming sau bullying, iar lista poate continua în aceeași direcție. Pe scurt, a nu milita pentru niște cauze care cauzează rău (gratuit) altora în ideea unei generalizări sau a unor preconcepții nejustificate. Dacă pentru voi educația înseamnă strict a avea cultură generală, a fi priceput în cele ce se predau la școală și, eventual, în a nu fi “obraznic”, lectura nu ajută prea mult nici acolo.

Dacă e vorba de istorie sau geografie, cel mai indicat este un documentar, pentru că poți vedea lucrurile puse în scenă în mod realist sau poți vedea exact cum arată anumite zone de pe hartă. Dacă educația înseamnă a scrie corect gramatical în limba română, nici asta nu se învață din cărți – doar dacă nu vorbim despre vreun fel de manual pentru așa ceva. Dacă educația înseamnă a nu înjura – ei bine, asta e o mare prostie, înjurăturile nu țin de educație; poți auzi înjurături și la copiii defavorizați din Rahova, și în Parlament, unde se presupune că sunt oamenii “cei mai cu carte” din România. Dacă educația presupune non-violență și non-agresivitate, respectarea drepturilor umane și așa mai departe – iată, greșit din nou! Lucrurile acestea țin de orice alt aspect al vieții înafară de cărți. Cum mai poate susține cineva în 2020 că “un om citit e un om educat”? Nu, un om citit poate fi un om mai dezvoltat din punct de vedere intelectual, psihic și în ceea ce privește imaginația, dar am și aici contraargumente.

Normal că ești deșteaptă, doar ai citit atâtea cărți”/”Aveți o fată inteligentă, se vede că a citit”/”Te exprimi frumos în cuvinte pentru că ai citit mult” – NU, NU și iar NU! Toate aceste afirmații sunt extrem de jignitoare pentru mine. Dacă am o înclinație naturală înspre cuvinte, ăsta e harul meu de la Dumnezeu. Nicio carte nu-ți poate oferi o pasiune, te poate doar, eventual, ajuta să o descoperi. Nu sunt “deșteaptă” datorită cărților fictive sau non-fictive pe care le-am citit, ci datorită mai multor factori, începând cu cel genetic și continuând cu condițiile și mediul favorizat în care am trăit. Mai mult m-a ajutat să joc șah, să fac teste de personalitate, să dezleg mistere în jocurile video decât să citesc, în ceea ce privește cum fac eu analogiile în capul meu și cât de repede îmi vine în minte o conexiune între doi factori aparent distincți. Și încă un aspect, extrem de important: repet, cărțile nu te învață să scrii corect. Pentru că dintotdeauna am avut o aplecare înspre literatură și un dezinteres total față de tot ceea ce este tehnic, mi-a fost foarte greu să deprind, să rețin regulile gramaticii limbii române, care este o limbă foarte complexă. Se vede acest lucru inclusiv în greșelile de scriere din Octopussy, n-ați vrea să vedeți cum arătau tezele mele la română din școala generală. Odată am luat 6 sau 7 pentru că partea de creativitate era “făcută perfect, ca de obicei” – cuvintele profesoarei, dar partea de gramatică era “varză”.

Mi s-a întâmplat să primesc întrebarea: “dar tu nu înveți cum se scrie corect din cărțile pe care le citești?” E la fel ca atunci când o așa-numită profesoară de actorie de la Palatul Copiilor m-a întrebat care sunt primele lucruri pe care le observ la actorii dintr-un film, ceea ce mi s-a părut și atunci ceva absurd. Când mă uit la film, sunt atentă la poveste, nu la tehnica de interpretare a actorilor, la fel ca atunci când citesc – de ce aș fi atentă la tehnoredactare?

Apoi apare argumentul des întâlnit în certurile online, pe orice rețea de socializare: “mai citește și tu o carte și după să comentezi“, de parcă asta ar schimba ceva. Am citit aproximativ 500 de cărți, iar asta nu mă face instant să am sau nu dreptate într-un argument. Mai ales în cadrul online-ului, eu chiar nu cred că e așa de evident cine e pasionat de lectură și cine nu. Am inclusiv prietene scriitoare și traducătoare care n-au mai citit o carte de ani buni, renunțând treptat la acest hobby din diverse motive. De asta am tot spus în videoclip că cititul este doar un hobby, nu un lucru musai de făcut pentru a fi inteligent, ori educat. Da, categoric, cititul te poate ajuta, chiar dacă citești vreo 10 cărți pe an din ideea de a-ți menține mintea activă sau pentru a te relaxa. Dar există o diferență fundamentală între cei care au în mod natural o înclinație, o pasiune pentru lectură și eventual scriere și cei care citesc neprioritizat, din alte motive. Cei care citesc sporadic pentru că au auzit de un titlu că ar fi bun sau pentru că vor să afle ce scrie în cărțile de la baza serialului lor preferat. Nu pot băga mâna în foc că cititorii sporadici nu pot avea un interes profund pentru filosofia din spatele vieții, pentru înțelegerea și explorarea lucrurilor în detaliu, că nu au “un ochi artistic” mai mult sau mai puțin dezvoltat, dar pot spune însă că cei ca mine, care nu citesc extraordinar de mult, dar al căror univers este totuși format din dragostea pentru cărți – noi cei din urmă ne extragem seva dintre pagini, pe când ceilalți nici nu caută mai mult decât să provoace niște valuri de suprafață în marea cunoașterii. Este vreo categorie mai inteligentă decât cealaltă prin simpla comparare a numărului și calității cărților citite? Categoric nu! Prin urmare, poate să nu fie nicio diferență din acest punct de vedere și între cititorii pasionați și cei care n-au citit niciodată o carte. Da, sunt sigură că cei care n-au fost neapărat pasionați de ficțiune, dar au ales alte surse de informare precum articole, podcast-uri, recenzii, etc. pot fi “mai inteligenți” (orice ar însemna asta în mod obiectiv), mai articulați în vorbire și gândire decât cei ca mine – sunt oamenii aflați la polul opus, cei atrași de chestiile mai tehnice. Imaginează-ți că critici un copil olimpic la vreun sport, care efectiv n-are timp de lectură din cauza antrenamentelor, imaginează-ți că îl consideri prost sau dezinformat când el a vizitat mai multe țări decât tine în toată viața ta; călătoritul este o altă formă de cunoaștere, pentru că ai de a face cu noi culturi. Ce se întâmplă cu cei din domeniul muzicii, de exemplu? Dar cu arhitecții sau doctorii? Sunt ei proști pentru că nu cunosc acțiunea din Contele de Monte Cristo? Sunt ei inferiori celor care o cunosc? E ca și cum fiecare om are un domeniu propriu de expertiză, iar acestea sunt incomparabile ca grad de valoare între ele.

A, că în România avem un grad mare de incultură, că dacă ce vedem la Vox Populi este la fel de real pe cât pare, mulți nici nu știu pe ce planetă trăim, că mulți copii sunt retrași de mici de la școală din lipsa posibilităților financiare ale părinților, că pe toate străzile sunt tineri care-și irosesc viețile cu droguri sau furturi sau alte ilegalități… Da, dar vă promit că există drogați și foarte citiți, există abuzatori foarte buni cunoscători ai psihologiei umane, există tot felul de oameni care “s-au ratat” și eventual au ajuns la pușcărie indiferent de cât de mult au citit în viața lor. Veți veni cu argumentul “da, dar ei n-au înțeles ce au citit“. Greșit! Vă pot aduce în față pe cineva, un cunoscut, care vă poate explica printre cele mai complexe teorii filosofice, însă habar n-are cum să iasă dintr-un mediu toxic, cum să-și creeze un drum de succes în viață. E vorba de neșansă, e vorba de sărăcie, e vorba de o grămadă de alți factori sociali. E simplu să categorisim pe cineva de pe internet care vorbește cu greșeli gramatice drept un “incult”, un om “care nu știe ce-i aia o carte”. E simplu să spunem asta din poziția noastră de oameni privilegiați, care-și permit de cele mai multe ori să-și cumpere cărțile dorite lunar.

Dacă unii oameni sunt inculți sau analfabeți nu e, în cea mai mare parte, vina lor și absolut categoric, nu e vina faptului că n-au citit cărți.

Faptul de a nu citi a ajuns o insultă venită deseori din partea celor care, la rândul lor, nu citesc în mod constant. La polul opus, am descoperit și mulți “needucați”, conform definiției mele a termenlui și printre cititorii avizi din lista mea. Am găsit “cititori pasionați”, “booklovers” cu o gândire îngustă, care abia așteaptă să se laude cu intelectul lor îmbogățit prin intermediul lecturii, care abia așteaptă să-și apere iubitele cărți chiar și în detrimentul egalității sociale și rasiale. Eu mi-am spus în mod repetat opinia: e în regulă să nu citești, nici mie nu-mi place să merg la pescuit sau să escaladez munți. Faptul că aș prefera să am în preajma mea oameni cu aceleași interese ca și mine (literatură, psihologie, filosofie) este cu totul altceva, dar asta nu înseamnă că îi judec sau desconsider pe cei cu alte înclinații. Până la urmă, cel mai important lucru este să fii autentic, oricine ai fi, în asta zace adevărata valoare umană.

Eu, din poziția mea de cititoare și scriitoare, vin și vă implor, aproape, să dăm uitării această mentalitate. Cărțile te ajută atunci când ești pe un drum în care ai nevoie de ajutorul lor. Ficțiunea te face să călătorești mental în sufletele scriitorilor din toate timpurile, trăind poveștile încropite de ei. Aceste călătorii mentale te îmbogățesc în același sens în care te îmbogățesc și călătoriile fizice, și discuțiile serioase cu oameni din alte culturi, în care le afli poveștile de viață. Am preferat deseori să ies la o bere cu prietenii și să depănăm amintiri sau să dezbatem anumite subiecte decât să stau acasă să continui să citesc o carte sau alta, am simțit că mă îmbogățesc mai tare spiritual luând contact direct cu natura umană – arta se regăsește și acolo, într-un mare fel. Cred că trebuie să ne aplecăm asupra cu totul altor probleme. Cărțile (sau lipsa lor) au ajuns să fie doar un simbol negativ al lipsei de cultură, educație și, deseori, empatiei umane. Nu cărțile sunt de vină. Și nu cărților li se datorează neapărat un intelect admirabil, o gândire strălucită – e vorba de un tot unitar al existenței cuiva, explorările metafizice prin intermediul literaturii fiind doar calea spre împlinire, nu destinația în sine.

Cărțile vor ca tu să le instrumentalizezi, de asta există: citește-mă, folosește-mă pentru binele tău, în timp ce autorii care le-au scris au făcut-o tot cu același substrat, în oglindă: “scrie-mă, spune-le oamenilor povestea ta!”.

Acesta este rolul cărților. Ele urmează un principiu non-kantian în acest sens. Și nu știu asta pentru că am citit, știu asta pentru că am ascultat niște oameni vorbind despre Kant. Puteți începe prin a asculta înainte să vă grăbiți să aruncați cu “argumente literare” în oameni.

Cum distruge misoginismul identitatea? Povestea mea.

Fotografie din arhiva personală.

Am început să fiu numită “curvă” de la vârsta de 9 ani. Din motive încă necunoscute, am avut prima menstruație când eu aveam 8 ani jumate și treceam în clasa a III-a. M-am bucurat pe moment că “am devenit femeie”, însă de atunci a început calvarul.

Am început să cresc în înălțime și să îmi crească formele. Era atât de ciudat încât am crezut inițial că am un nodul la san în urma unei lovituri, însă era doar o dezvoltare precoce a glandelor mamare. Asta a dat curs la glumele printre colegi de tipul “ai silicoane” și de priviri încruntate din partea doamnei învățătoare (care știa despre “situația mea specială”) care îmi dădea de înțeles că nu mai pot purta de fel maiouri la ora de sport. A început să îmi crească păr pe corp, de care m-am rușinat și a trebuit să încep să mă epilez. Toate astea până la vârstă de 9 ani.

În drum spre școală, în fiecare zi, eram “catcalled”. Bărbați necunoscuți mă claxonau cu mașina sau mă fluierau în timp ce treceam pe lângă ei. Sunt sigură că nu îmi intuiau vârsta – doar eram înaltă, slabă și aveam ceva forme. Încercam să îi ignor ascultându-mi muzica din căști și evitându-le privirile, dar totuși îi auzeam și eram nevoită să trec strada pentru a-i evita.

În curtea școlii băieții mai mari își permiteau să se bage în seama cu mine și să facă glume. Din clasa a V-a începusem să primesc multă atenție de nicăieri pentru că, după cum mi se spunea, arătam “într-un fel anume.” Nu, nu veneam în pantaloni scurți la școală, nu purtam fuste cu mult deasupra genunchilor și nu aveam un decolteu atât de bogat încât “să am ce arăta” printr-o bluză “sexy”, însă începusem să folosesc creion dermatograf negru în jurul ochilor, mascara și să mă dau cu ruj – lucruri tabu la vremea aceea în clasa mea. Desigur că toate schimbările hormonale prin care treceam înaintea altor fete m-au impactat foarte tare psihic, iar tot sexismul neidentificat de atunci din jurul meu m-a împins să joc rolul de “femeie” în societate. Eram “o domnișoară”, deci trebuia să mă îmbrac “frumos”, să le fac pe plac băieților, să mă port și să vorbesc într-un anumit fel. Așteptările astea veneau în general de la băieții mai mari, le simțeam prin felul în care îmi vorbeau din senin.

Problema mea era că niciodată nu am fost docilă, mereu am fost “tare în gură”. Mereu le răspundeam la glumele sexuale și de prost gust cu alte glume la fel de porcoase, la fel de “tupeiste”. Mi se părea normal, dar doamna dirigintă mă certa adesea pentru că “bravez în fața băieților” și ar trebui “să îmi schimb atitudinea”. Exista un anumit băiat mai mare, probabil în ultimul an la liceu, care tot timpul avea ceva “dulce” de spus, iar odată mi-a pus mâna pe vagin prin pantaloni în curtea școlii. Aveam 10-11 ani și nu am știut cum să reacționez, am amuțit, iar el pur și simplu a plecat mai departe râzând.

Nimeni nu mă credea când le spuneam vârsta mea reală, credeau că glumesc, în timp ce eu mă simțeam confuză în fața atenției lor; eram un copil și totuși, un obiect sexual. Mi-a luat mult timp să mă rup din vraja în care am fost introdusă de proiecțiile lor bolnave, misogine. În timp ce eram ocupată să îmi înțeleg propria sexualitate și relația mea cu mine în ceea ce privește pubertatea, băieții nu aveau milă de tot acest proces al meu intern extrem de dureros și pe care niciodată nu-l cerusem. Deși mereu mi-am dorit să fiu “o femeie matură și independentă”, nu am făcut nimic ca să-mi fie furată copilăria. Nu era vina mea pentru felul în care arătam și schimbările prin care trecea corpul meu.

În clasa a VI-a sau a VII-a diriginta ne ținuse mai mult după ore să ne spună ceva. Făceam ore după amiază și afară era deja întuneric. Pentru a ajunge acasă trebuia să traversez un parc, însă fix la ieșire era un grup de băieți care mie mi se păreau maturi pe atunci. Unul dintre ei s-a pus în fața mea autoritar, pentru a nu mă lăsa să înaintez, iar prietenii lui i-au imitat gestul. Aveam 12-13 ani și nu știu ce mi-a dat curajul să îl împing din calea mea și să merg hotărâtă mai departe, ca și când nu m-ar fi intimidat cu nimic. Băieții s-au dat râzând, iar eu am fugit gâfâind până acasă, gândindu-mă doar la ce lucruri groaznice aș fi putut să pățesc.
Într-o altă zi din școala generală când mergeam spre clasa mea, eram încă în curtea școlii și ploua când am auzit de departe vocea unui tip cunoscut din liceu care le-a strigat unor copii de vârsta mea să vină spre mine, să mă atace și să îmi rupă umbrela. Vocea lui încă îmi răsună în minte, îi știu încă și porecla și fața, dar nu pot înțelege de ce m-a ales pe mine ca victima acestui bullying. Erau vreo 3-4 alți copii de vârsta mea care i-au urmat orbește ordinele, sărind pe mine, în timp ce eu loveam în jurul meu cu bățul de metal care mai rămăsese de la umbrelă pentru a mă apăra. Cineva putea fi grav rănit, însă eu aveam deja un atac de panică și voiam doar să ajung în clasă, în siguranță. Nu am povestit nimănui despre acest incident.

Tot pe la 12 ani s-a întâmplat ca un fost amic, fratele mai mare al unui coleg de clasă, să își asmută toți colegii de an, trei clase întregi de a VII-a asupra mea, spunând tuturor fetelor cunoscute că eu le jignisem și înjurasem pe la spate. E lesne de înțeles că majoritatea acelor fete îmi erau necunoscute și că habar n-aveam ce se întâmpla când am ajuns în acea zi la școală și în clasa mă așteptau 10-15 persoane pregătite să mă agreseze fizic, fără să le pese de consecințe. Colegii mei priveau pur și simplu cum acele fete mai mari țipau la mine și mă trăgeau de par de față cu toată lumea, în timp ce eu priveam în gol și le spuneam că ce auziseră nu era adevărat. Nu voisem să fug de ele, voisem să le înfrunt pentru a-mi susține nevinovăția. Într-un final s-au săturat să mă tachineze și au plecat, odată cu ceilalți spectatori aduși de ele în clasa mea. L-am auzit pe unul dintre ei spunând “mamă, uite, plânge, ce să zic!” în timp ce pleca, în sensul că era dezamăgit de reacția mea calmă, deloc dramatică la toată scenă care avusese loc înainte de începerea orelor. Nu voi înțelege niciodată de ce acel fost amic al meu hotărâse să îmi joace această “festă”, însă știam că el fusese, iar după ce i-am povestit mamei mele ce se întâmplase, ea a luat legătură cu tatăl lui, iar bullying-ul din partea fetelor respective a încetat. Asta nu înseamnă că nu-mi mai era frică să merg singură pe stradă și că nu mă uitam în toate părțile după fetele puse “să se răzbune” pe mine. Nu a fost doar un episod “copilăresc”, ci putea avea urmări reale, nu ar fi fost prima dată la mine în oraș sau în școală. Nu are rost să înșirui toate amenințările cu bătaia venite de la fete mai mari în contexte și mai lipsite de sens din timpul școlii generale. Din fericire niciuna nu a fost pusă în practică în cazul meu, însă asta nu înseamnă că alte fete au fost la fel de norocoase.

Am fost inclusiv amenințată de un grup de fete mai mari cu doi ani decât mine pentru faptul că în fiecare pauză îmi așteptam fostul amic în fața clasei lui pentru a sta de vorbă și îmi mai plăcea și de un prieten de-al lui, coleg cu ele. Fetele m-au făcut să înțeleg că ar fi bine să nu mai cobor niciodată în apropierea lor și să le las colegul în pace, pentru că “nu se uită el la mine”. Am rămas la fel de mirată în fața acestui grup care mi se părea absurd, dar m-am conformat. Îmi era frică, așa că am renunțat la prietenia mea cu “copiii mai mari”, pe care îi cunoșteam de la o activitate extracurriculară pe care o practicam împreună și unde ne împrieteniserăm.

Din cauza unei poze postate de o prietenă de-a mea pe Hi5 în clasa a V-a, poză în care mă prosteam stand cu gură deschisă lângă un grafitti în formă de penis desenat pe unul din pereții școlii, am ajuns să fiu “cunoscută” și bârfită de liceeni, care mă numeau cuvântul cu C pe la spate, pe oriunde mergeam, chiar și la magazinul școlii. Eram contactată de pe numere și ID-uri de Mess obscure și luată la mișto, deși poza era doar o glumă ce n-ar fi trebuit să ajungă postată pe internet. Prietena mea era mult mai populară și de asta s-a ajuns la nivelul la care, mergând pe terenul de sport în timpul orei de sport, băieții mai mari aruncau cu mingea după mine strigând “loviți pițipoanca!”. Sau când mergeam spre casă și doi dintre ei au venit alergând prin spatele meu și mi-au turnat o găleată cu apă în cap, în timp ce un bărbat care trecea pe lângă mine mi-a zis “bine ți-au făcut”, în timp ce rămăsesem udă din cap până-n picioare în mijlocul străzii. Eram “curvă” și “pițipoancă” pentru că arătam mai matur decât vârsta mea și pentru că refuzam să mă las călcată în picioare, pentru că vorbeam deschis despre sexualitate când se ivea ocazia și pentru că nu îmi era rușine cu corpul meu sau cine sunt. Am refuzat întotdeauna conceptul de “rușine” sau “pudoare”, preferând mai degrabă să mă expun în exces decât să-mi acopăr corpul și gura “cu pioșenie”; consideram asta o formă de cenzură și aveam dreptate.

În clasa a VI-a am avut “primul meu prieten”. Nu îmi plăcea de acel băiat, însă am spus “da” avansurilor lui luându-mă după reacția colegelor mele care erau impresionate de faptul că un băiat mai mare venea să mă caute la ușa clasei pentru “a mă peți”. Eu aveam 12 ani și el 14, iar după vreo două săptămâni de vorbit pe Mess și pupat în curtea școlii, el insista că vrea să ne pierdem virginitatea împreună. Eu știam că nu trebuie și nu vreau să fac acest lucru, însă nu știam cum să îl refuz direct. Din fericire, nici nu s-a ivit vreodată ocazia de așa ceva, de a încerca să mă constrângă fizic să facem sex, căci am hotărât să mă despart de el printr-un mesaj din alt motiv. Acest băiat de 14 ani încerca să convingă “o fată bună rău” de 12 ani să facă sex cu el pe motivul că “altele sunt sparte din clasa a V-a” și “oricum nu rezișți mai mult de clasa a VIII-a” (nu că ar conta, dar n-a avut dreptate).

Nu îmi vin în minte toate dățile în care fete pe care la un moment dat le considerasem prietene mă numeau “curvă” în față și se fereau de mine, deși nu făceam nimic ieșit din comun, ci doar purtam o mască de duritate menită să mă apere de astfel de prădători. Da, mă prefăceam că știu ce fac, că știu “ce vor băieții”, răspundeam deseori la flirturi și făceam tot posibilul să le arăt că nu mă simt intimidată de ei, că mă simt foarte confortabil în propria piele, deși începusem de mult să am probleme de “body image”, mă considerăm prea grasă și încercăm să țin diete, să mă înfometez sau să port sutiene cu push-up pentru că “sânii mei erau deja lăsați”.

Până la vârstă de 12 ani știam deja o grămadă de lucruri despre sex și sexualitate; vorbeam cu băieți pe video pe Messenger, uneori chiar străini, deseori maturi. Acei pedofili îmi spuneau că mă iubesc și că vor să le arăt “țâțele”. Eu nu arătam nimic din ce voiau ei, mi se părea amuzant să îi văd cât de încântați sunt să-mi vadă fața de copil în acel joc pervers, fără să îmi dau seama că participam la propria mea obiectificare sexuală și mă puteam chiar pune în pericol. Cred că făceam asta pentru că simțeam nevoia înțelegerii unui adult în ceea ce privea manifestările mele sexuale instinctive, însă deloc în acel sens – de ce adulți în toată firea cereau așa ceva online de la un copil? Nu eram singura de vârsta mea care trecuse prin această dezvoltare precoce, lucru care poate părea surprinzător pentru mulți. Treceam însă toate prin aceeași experiență degradantă a eului nostru, care ne-a făcut să șchiopătăm groaznic în înțelegerea identității noastre, sunt convinsă.

Prin prisma celor ce se spuneau despre mine, lucruri venite din partea unor necunoscuți cât timp eu eram în școala generală, știam următoarele: 1) că sunt “bună rău”, dar și 2) “o curvă”. Nu știam de ce sunt numită astfel de fete și de băieți deopotrivă, având conotații diferite în funcție de gen, însă cuvântul mi s-a întipărit în minte încât am ajuns să îl cred și să mi-l asum, neștiind ce altceva pot face. Eram un copil virgin care se pupase cu doi băieți pe buze până la vârsta de 12 ani, care uneori purta haine mulate prin care i se vedeau fundul și sânii abia formați, speriat de ce surpriză va mai avea parte în ziua respectivă la școală – dar eram “o curvă mică”. Pe pereții clasei, în spatele sobei (da, aveam sobă în clasă), erau scrise lucruri la fel de urâte despre mine. Diriginta știa despre ele, cât și despre grupul mare de fete care veniseră cu intenția de a mă bate în clasă, însă nu luase nicio măsură și îmi dăduse de înțeles că problema e la mine. De atunci m-am conformat și n-am mai cerut ajutorul niciunei autorități pentru probleme care țin de sexism și bullying.

Fast forward în liceu, mi-am pierdut virginitatea abia în ultima zi înainte de clasa a XI-a cu un coleg de clasă pe care aproape că îl implorasem să mi-o “ia”, fiindcă mă săturasem să fiu bullied și să mă simt inferioară altor colege care deja nu mai erau virgine. A fost atât peer pressure, cât și dorința de a “scăpa odată de asta”, pentru că mi se părea că deja așteptasem prea mult. Am găsit în dezvirginare o sursă de putere, așa că “i-am dat” virginitatea mea acelui băiat cu care am rămas într-o relație groaznică de 11 luni pentru că nu știam cum să mă rup de “primul” (și cred că-mi era teamă să nu aud iar cuvântul cu C, să simt că iar făcusem ceva greșit cu corpul meu).

După ce m-am despărțit de el, m-am îndrăgostit pe bune de un alt băiat, care însă mi-a frânt inima și mi-a spus celebra replică “nu poți face femeie de casă dintr-o curvă”. Asta m-a rănit pentru că era important pentru mine să fiu “wife material” atunci, să fiu privită drept “o fată serioasă”, și nu “o curvă”, cum mă numise el, cel de-al doilea tip cu care făcusem sex până în acel punct al vieții mele. Aveam 17 ani. Am suferit mult în urmă acelui cuvânt, din nou, și m-am judecat și detestat pentru ca în cele din urmă să nu îmi mai pese și să îmi continui explorarea în domeniul sexualității după bunul meu plac și instinct.

Așa am făcut și nu am mai avut vreo remușcare după, pentru că rapoartele sexuale începuseră să aibă loc după regulile impuse de mine, deci nu aveam de ce să mă plâng. Sexul a fost consimțit până la 20 de ani, când unul dintre foștii mei prieteni, un psihopat în toată regulă, m-a violat. Am descris scena într-o poezie și nu vreau să întru în detalii. Spun doar că mi-a luat foarte mult timp să spun faptului pe nume, să numesc ce s-a întâmplat “viol”, pentru că înainte mă îndoiam de acest aspect, pentru că el mă convinsese să spun și să cred că nu era vorba de așa ceva. A fost totuși un viol în toată regula și când am realizat în sfârșit ce mi se întâmplase, am încercat să îi avertizez pe cei din jurul meu în privința lui. Băiatul a fost coleg de facultate cu mine trei ani de zile. Încă am coșmaruri cu el, după ce am fost împreună cu multe despărțiri vreo șapte luni.

Singurul răspuns corect la întrebarea “de ce te-a violat?” e “pentru că a vrut”, iar singurul contraargument valabil la “de ce ai rămas cu el?” e “bărbații nu ar trebui să abuzeze femeile indiferent de circumstanțe”.

Acolo s-a încheiat permisivitatea mea în materie de sexualitate. Nu am mai fost confuză și nu m-am mai lăsat condusă de viziunea nimănui asupra corpului meu, însă, din mai multe motive, nu am nici cel mai funcțional libidou. Am spus toată această poveste pentru a-i putea urmări firul de la început, punctând elementele cheie din dezvoltarea mea ca femeie – elemente puternic impactate de purtarea masculină, de sexism și agresivitate. Iată de ce trebuie să avem mare grijă la gânduri și vorbe în ceea ce privește fetele. Întreaga lor viață este afectată de lucruri considerate normale precum obiectificarea, catcalling-ul și încercarea de “a convinge” insistent o femeie să “ți se ofere”. Fetele care sunt tratate ca obiecte sexuale din primele stadii ale dezvoltării lor duc o luptă extrem de grea pentru a nu avea aceeași opinie despre ele însele. Este multă suferință la mijloc în încercarea de a-ți da seama de identitatea ta sexuală, cât și ca om. Lucrurile descrise sunt traume pe care încă încerc să le procesez, chiar și după zece ani. “Glumele” lasă urme adânci, jignirile și mai și.

Copiii trebuie protejați, fetițele trebuie protejate. Sunt sigură că nu am fost singura care s-a dezvoltat înainte de vreme, fără voia mea. Societatea trebuie să fie blândă, adulții trebuie să educe, profesorii trebuie să ofere susținere, nu să te trateze ca pe un “copil-problemă”, ca pe o “depravată” – cum mă privea pe mine fosta mea dirigintă din școala generală. E îngrozitor să îmi amintesc toate fricile pe care le căram cu mine în timp ce trebuia să zâmbesc și să accept comentariile despre corpul meu ca fiind complimente. Mi-a luat mult timp să mă accept și să mă înțeleg, iar ce am povestit aici e încă nimic din tot sexismul de care are parte o fată pe parcursul vieții ei.

Povestea mea nu e unică, nu e “o excepție”! Am văzut cu ochii mei fete trecând prin traume asemănătoare, orice fată se poate regăsi în această formă de sexism cu care suntem obișnuite de mici.

Am fost “norocoasă”, nu am pățit niciodată ceva extrem de grav, deși aș fi putut – există și lucruri ireversibile făcute de bărbați care urăsc femeile împotriva lor. Violul nu e doar penetrarea fizică, e și penetrarea mintală – simți cum violatorul răpește ceva esențial din tine, ceva ce ar fi trebuit să îți aparțină doar ție, la care nimeni să nu aibă acces sau doar cei aleși de tine explicit, iar el îl ia cu forța. Nu am fost lovită de vreun bărbat, însă am fost bruscată fizic și mi-a fost frică. Cu tot focul meu mocnind pe interior, cum mă pot eu apăra de forța fizică a unui bărbat, chiar și cel mai plăpând dintre ei? În Vama Veche trebuia să strig și să mă fac că-i lovesc cu pietre pentru a scăpa de cei care veneau să se așeze lângă mine pe prosop, în plină zi sau mă abordau plini de curaj, de parcă să spun “nu” nici n-ar fi fost o opțiune. Ca să scapi de ei trebuie să faci pe nebuna, aparent e singurul fel în care te pot desexualiza temporar în viziunea lor – apoi le place să te sperie și mai tare, se hrănesc cu furia noastră.

Iubiții pe care i-am avut în ultimii ani, după cel de la facultate, nu au putut să mă înțeleagă când izbucneam în plâns dacă mă imobilizau pentru a mă gâdila în joacă. Nu mai pot fi țintuită pe pat fără să retrăiesc scena din “acea noapte”. E prea clară, prea vie, prea grăitoare pentru mai multe fete decât ne putem imagina.

Trebuie să combatem sexismul sistematic. Trebuie să eliminăm complet din vocabular cuvântul cu C. Trebuie să învățăm băieții să respecte fetele, să nu mai pună o barieră între noi și ei, fiindcă suntem la fel de umane. Să nu ne mai sexualizeze corpurile până în punctul în care se întreabă dacă atunci când porți un OB te exciți. Să înțeleagă cum funcționează corpurile noastre și să nu mai facă glume despre PMS. Menstruația e o traumă în sine, mai ușoară sau mai dură, în funcție de fiecare fată, și nu e deloc plăcut să se râdă de tine când ești îndurerat și cu forțele scăzute. Părul de pe corp este normal și natural. Fetele nu îți datorează nimic, nici corpul lor, nici atenția. Respectă limitele. “Nu” înseamnă “nu”, nu trebuie spus de două ori. Orice ai face, nu pune agresiv mâna pe o fată. Respectă-i spațiul personal. Nu o striga pe stradă, nu comenta, indiferent cât de atrăgătoare ți se pare. Ne speriați, pentru că nu știm de ce sunteți în stare dacă îndrăznim să vă întoarcem privirea. De câte ori nu merg cu cheile în palmă spre casă, chiar și ziua, uitându-mă în toate părțile pentru a mă asigura că nu mă urmărește nimeni. Chestiile astea sunt reale și au devenit obiceiuri instaurate de cultură. Trebuie eradicate!


Nicio femeie nu e “curvă”. Cuvântul a fost inventat de bărbați sexiști pentru a ne jigni atunci când căutăm aceeași plăcere ca și ei; e folosit de asemenea atunci când un bărbat nu obține ce vrea de la noi – iar asta e mai mult decât just! Nimic nu ți se datorează vreodată de la nimeni!


Nicio copilă nu e femeie. Foarte important, vă rog, țineți cont de vârstă. Lăsăți minorele în pace, indiferent cât de mature ar arăta, cât de “sexy”. Fiți responsabili! Sunt încă niște copii în corpurile alea dezvoltate și trebuie să își trăiască propria perioadă cu persoane de vârsta lor. Nu mai vânați “fragilitatea, inocența, frăgezimea”. Ocrotiți fetele tinere și ocrotiți orice femeie fiindcă niciuna nu merită să fie abuzată.

Nu ne judecați corpurile, fiecare corp e diferit. Nu ne comparați între noi pe temeiul asta. Fiecare are preferințe, atât, dar preferințele nu sunt standarde. Există o gamă largă de “body types”, nimic nu e greșit la o femeie dacă nu atinge idealul care e la modă acum. Încercarea de a te supune normelor te distruge fizic și psihic. Nu mai puneți această presiune pe noi și realizați că la rândul vostru sunteți manipulați de mass-media și atât.

Nu există “femei de casă” și “vagaboante”. Există femei interesate de o relație pe termen lung și femei care caută orice altceva, ambele la fel de valide. Ce este mai exact o “femeie de casă”? Contemplați. Nu există. Rolul femeii în viața unui bărbat este același ca al unui bărbat în viața unei femei (într-o relație heterosexuală): să se respecte, înțeleagă și iubească reciproc. Atât.

Mai sunt multe lucruri de menționat vizavi de traume, frică și frustrare cauzate de misoginism cum ar fi atunci când un adolescent de etnie rromă și-a pus palma în jurul vaginului meu în timp ce purtam o fustă și treceam pe sub un pod spre casă. Erau mai mulți băieți în gașcă care râdeau, ce puteam face decât să merg mai departe simțindu-mă umilită, înjosită și efectiv neputincioasă? Sau când un alt fost amic, după ce petrecuserăm mai mult timp împreună zilnic, și-a confesat sentimentele față de mine; după ce l-am refuzat politicos și blând, la vreo două zile mi-a trimis un mesaj lung în care mă anunța că eu fusesem “prea nesimțită”, iar el “prea drăguț” și că sunt, bineînțeles “o curvă”. Problema era că acel fost amic știa unde stau și unde muncesc, așa că îmi era de două ori mai frică să fac drumul acasă-muncă cu gândul de a nu da de el și, eventual, “alți băieți de-ai lui”. Sau când, la petrecerea de Crăciun organizată de fosta firmă unde lucram, nu puteam merge pe ringul de dans pentru că mulți angajați de sex masculin, bărbați trecuți de 30 ani cu familii și copii, erau beți și voiau să pună mâna pe mine, să “dansăm împreună”, țipau la mine, trăgeau de mine. Când m-am plâns de acest fapt manageriței mele, ea mi-a spus că “așa sunt bărbații, se bucură și ei de puțină libertate de acasă”. M-a scârbit nespus de mult să văd o femeie luându-le apărarea, scuzând un astfel de comportament animalic.

Cu toții suntem victimele sexismului sistematic, însă nu avem nicio scuză să nu încercăm să ne identificăm propriul misoginism internalizat și să ne schimbăm felul de a gândi și a trata femeile. Nimeni nu este “feminista perfectă”, niciun bărbat nu este “complet non-misogin” – e o luptă zilnică aceea de a ne aduce gândurile inconștiente în conștient și a contribui astfel la împuținarea suferinței și umilinței trăite de femei pe parcursul unei vieți. Toți avem un rol în asta și trebuie să ne facem partea, să nu mai negăm realitatea acestor traume trăite pe nedrept de orice femeie. Nimic din acest abuz nu mai trebuie tratat ca normalitate. În 2020 nu mai tăcem, iar poveștile noastre trebuie spuse pentru a ne găsi astfel forța una în cealaltă și a continua cu solidaritate aceste demersuri înspre schimbare.

Eu v-am prezentat imaginea unei copile care a fost foarte dezechilibrată de lucruri pe care nu le putea controla și care au venit din toate părțile. Abia acum mi-am găsit vocea pentru a exprima toate aceste lucruri. Haide să nu mai perpetuăm asta, să nu mai creștem copile menite “să își revină” din experiență traumatică a unei copilării furate, care trebuie să își facă singure ordine în suflet după. Haide să fim umani.

Nu cred în sacrificiul din iubire

Photo by Engin Akyurt on Pexels.com

Aici vreau să vorbesc despre mai multe aspecte ale unei relații amoroase dintre două persoane. Nu cred că principiile de bază ale creștinismului – sacrificiul de sine și umilința (iertarea, întoarcerea celuilalt obraz), cât și elementele fundamentale ale curentului romantic ce fac referire la același tip de sacrificiu din iubire, la glorificarea unei iubiri unice care apare odată-n viață și trebuie să dureze până la sfârșitul ei, nu cred că toate aceste lucruri sunt de dorit sau de pus în practică într-o relație sănătoasă din zilele noastre.

După exemplul din “Suferințele tânărului Werther” a cărui premisă este “ori am această femeie pe care știam de la început că n-o pot avea, ori mă sinucid ca urmare ale acestei neîmpliniri”, și în zilele noastre este perpetuată această mentalitate; dacă o relație care părea ideală se încheie la un moment dat, acest lucru este văzut ca pe o tragedie fără seamăn, un eșec din partea vreunuia dintre parteneri. Este considerată o experiență irepetabilă, o pierdere ce nu poate fi compensată în niciun fel. Eu spun că e greșit și că acest tip de gândire este extrem de păgubos fără rost.

Așa cum suntem “mai mulți oameni” de-a lungul vieții, ne evidențiem mai multe părți ale noastre, tot acumulând experiență și, în mod ideal, ne apropiem din ce în ce mai mult de cine suntem (devenirea înspre sine), la fel avem și mai multe mari iubiri, întâlnim mai multe suflete pereche, în acord cu identitatea noastră din acea perioadă a vieții. Nu e nimic de plâns în terminarea acestora, cu atât mai mult dacă a fost o alegere asumată care conduce la evoluția noastră ca persoane. Vreau să fac referire și la gândirea de tipul “X nu a înțeles ce simțeam față de el și m-a dat la o parte, lasă, că o să realizeze el la un moment dat ce a pierdut”. Nimic mai fals! Dacă pe X nu l-a interesat de sentimentele tale acum, cel mai probabil peste zece ani nici nu-și va mai aminti cum te cheamă. Nu faci parte din călătoria lui, nu trebuie să bați la porți care nu se deschid (mai ales dacă ți-e spus clar că nu ești dorit acolo). E un mod de gândire jignitor față de barierele impuse de omul respectiv și, prin urmare, o jignire la adresa demnității și integrității sale și, mai mult decât atât, e o gândire care te plasează în poziția de victimă, din care e mult mai greu să ieși decât ar părea după ce te înveți să gândești astfel. Desigur că respingerea este dureroasă, însă te poți concentra pe aspecte mai pozitive, care să te ajute să te dezvolți, cum ar fi să te întrebi dacă nu cumva ești atras de persoane indisponibile emoțional și de ce (doar un exemplu); poți apoi lucra la asta, decât să îi porți pică omului care te-a respins în sinea ta, găsind argument precum cel de mai sus.

În urma eseului meu intitulat “De ce iubirea și norocul nu au nimic în comun” am auzit un argument de tipul “și eu am crezut de multe ori că simt ce ai descris despre găsirea persoanei potrivite și m-am înșelat (pentru că într-un final relația s-a terminat și, privind retrospectiv, a avut mai multe efecte negative decât pozitive asupra mea)”. Exact acesta este rolul relațiilor pe care le avem: să ne ajute să creștem, să ne ajute să explorăm părți din noi – bineînțeles că cel mai ușor ne va lovi în nesiguranțe și temeri, tocmai acolo trebuie lucrat cel mai mult pentru a deveni noi înșine cu adevărat. Cu atât mai bine că nu mai ai aceeași perspectivă asupra unei relații din trecut precum cea dinainte de a intra în relația respectivă. Ai evoluat de atunci. Cu atât mai bine că acum poți recunoaște mai ușor lucrurile pe care trebuie să le eviți. Dacă spui, în mod nefondat (omul respectiv nu era un abuzator, doar o persoană nepotrivită pentru tine) “fostul/fosta mea e de rahat”, e doar un alt fel de a te jigni pe tine însuți, de a te refuza, iar asta îți îngreunează procesul evolutiv. Replici precum “ce-o fi fost în mintea mea?” și “ce idiot/idioată am fost să aleg acea persoană pentru o relație” nu cauzează decât mai mult rău, mai multă confuzie în mintea ta. E varianta cea mai simplă de a evita să te înțelegi. De ce ai făcut anumite alegeri la un moment dat e exact ce trebuie să afli pentru a te cunoaște mai bine și a evita să repeți același tip de greșeli, același tipar în viitor. Asta nu înseamnă că persoana respectivă nu a fost “sufletul tău pereche” la momentul respectiv; aici intră în discuție percepția greșită cum că sufletele pereche sunt acei oameni “pentru care am fost făcuți”, care “ne completează”. Nu, dacă vrem să credem în legăturile karmice de acest tip, sufletele pereche există tocmai pentru a ne ajuta să ne reglăm conturile din trecut, să trecem peste piedicile generaționale din familia noastră – să ne împingă să lucrăm cu sinele, iar asta nu poate avea tot timpul o formă plăcută. De cele mai multe ori, trebuie să aibă o formă dureroasă pentru a ne putea vindeca ulterior.

Revenind la ideea sâcâitoare de sacrificiu, mie personal mi se pare printre cele mai mari red flag-uri într-o relație. Când cineva are o gândire de tipul “o să pun nevoile lui X peste ale mele ca să-i arăt că îl/o iubesc, sperând că va aprecia” eu zic că nu e loc de niciun raport sănătos acolo. Fiecare trebuie să aibă mai întâi grijă de sine însuși. Deseori, aceiași oameni vin la final cu reproșuri și îți scot ochii cu lucrurile pe care ei le-au făcut pentru tine, lucruri pentru care s-au sacrificat să le facă, i-a durut să le facă la momentul respectiv și pe care tu poate nici măcar nu le-ai cerut. Dacă vrei să faci un lucru bun și frumos pentru cineva, nu o faci luându-ți din tine, rupându-te-n bucăți, cum s-ar spune. Și nu o faci cu dorința de a-l subjuga pe celălalt să se poarte cum ți-ai dori pentru că îți e, într-o formă sau alta, dator. Iubirea nu ar trebui să vină la pachet cu ideea de sacrificiu. Ideea de sacrificiu în sine, în contextul pașnic al zilelor noastre (deci nu vorbim de sacrificiul eroic pentru țară sau în numele unei idei), nu-și mai are rostul. Nu poți trăi așa și să te simți întreg și cu adevărat împlinit. Sindromul salvatorului trebuie depistat la timp în gândire și în purtare și eliminat cu orice preț, altfel vei fi controlat de el; vei avea de suferit într-un mod doar fals altruist și te vei întreba de ce cel pentru care ai fi murit (să zicem, în extremă) nu îți întinde o mână de ajutor. Răspunsul este: pentru că nu-ți datorează asta. Dacă tu faci lucruri frumoase, de ajutor, atunci când persoana la care ții ți le solicită și vezi că nu are de gând să-ți întoarcă gestul când ai nevoie, cel mai bine e să pleci, să nu-i lași pe alții să te folosească; în niciun caz să stărui, “să întorci celălalt obraz” în speranța că omul respectiv va fi lovit de milostivenie și își va cere iertare în genunchi pentru fapta sa. Acei oameni sunt puși în drumul tău tocmai pentru ca tu să înveți să te respecți și să te iubești la adevărata ta valoare. Într-o lume în care nimeni nu-ți datorează nimic și nimic nu trebuie făcut, atunci când cineva vrea să facă ceva de folos pentru tine sau, invers, când simți că vrei să faci ceva pentru altcineva – acea voință născută dintr-un instinct, un sentiment ce face parte din categoria “dragoste” (față de lume și oameni, nu neapărat doar un partener romantic) trebuie apreciată și, în mod ideal, gestul trebuie întors după posibilități.

Contraargumentul cel mai adesea folosit e că eu nu înțeleg ce înseamnă sacrificiu și iertare, mai ales dacă acea iertare se așteaptă a fi oferită fără niște scuze sincere și fără schimbarea comportamentului. Oamenii au dreptul să nu-ți accepte scuzele. Tu ești cel care a greșit, tu ești cel care trebuie să-și asume acel lucru, să-i poarte greutatea în spate și, în cele din urmă, să se asigure că nu mai repetă greșeala (altfel o face intenționat, nu “din greșeală”). Iertarea sau oferirea celei de-a doua șanse este un dar, nu o obligație. Dacă te înfurii când cineva nu-ți acceptă scuzele, e clar că nu ai învățat nimic din ce ai făcut. Fiecare are limita sa pentru lucrurile pe care le trece cu vederea, pentru nivelul de compromis la care vrea să ajungă față de cineva. Nu există un standard impus. Dacă cineva nu-ți oferă atât cât îți dorești, nu are rost să-l blamezi. Fiecare își caută fericirea proprie, de aceea și spun că nu e timp sau rost să o cauți în locurile greșite și să-i blamezi pe alții pentru că nu vor să-ți ofere ceea ce tu consideri că meriți.

Orice om merită fericire, căldură și iubire, în primă fază. Dacă îi sunt oferite și nu le apreciază sau vrea să le pervertească, să schimbe forma în care îi sunt oferite, dacă e nemulțumit sau dacă pur și simplu e în natura lui să fie distructiv, le merită în continuare, însă cel mai probabil nu le va mai și primi pentru că nimeni nu merită, la rândul său, să fie tratat prost atunci când are intenții bune. Ce rost își are ideea de sacrificiu într-o relație? Și de ce trebuie o relație să dureze “până la adânci bătrâneți” ca să fie considerată “o relație fericită, împlinită”? Atât timp cât noi, mai ales până în treizeci de ani, ne schimbăm adesea, cum poate iubirea (și automat relația) noastră să nu se schimbe odată cu noi? Nu înseamnă că a fost o relație nefericită dacă s-a terminat. Înseamnă că ne dorim alte lucruri, că am învățat ceva despre noi și viața merge înainte. Nu înseamnă nici că nu există relații care să se întindă pe durata unei vieți omenești; spun doar că nu e musai să găsești genul acela de relație din prima, e chiar improbabil, așa că e perfect în regulă să pornești la drum alături de cineva față de care ai sentimente având în minte că nu e nicio problemă dacă nu vă veți căsători și trăi împreună “pentru totdeauna”. Tot ce contează e să-ți urmezi instinctul, să nu faci lucruri împotriva ta, pentru a nu ajunge apoi să regreți nimic. Pentru a ajunge să-ți spui “acela am fost eu atunci, iar acum am evoluat și știu mai bine ce vreau și cine sunt”. De ce să suferim în numele unui ideal romantic care ne-a fost vândut prin mijloace media din copilărie când putem pur și simplu să trăim în realitate? Nu viața imită arta, oricât de bine sună asta în melodia Lanei del Rey.

Doi oameni pot fi fericiți împreună având fiecare identitatea sa, independența sa emoțională, limitele sale pe care să le respect reciproc și tot tacâmul. Nu e nevoie de mai multă suferință decât e natural. Da, e dureros să treci printr-o despărțire, dar orice final e un nou început. Chiar dacă nu tu ai fost persoana care a inițiat-o, chiar dacă nu te-ai simțit “în controlul” propriului tău destin, tot există un sens în felul în care s-au întâmplat lucrurile. Un sens care îți va revela mai multe lucruri despre tine decât te-ai fi așteptat, poate mult mai prețioase decât ce ai fi putut afla despre tine dacă rămâneai într-o relație nesatisfăcătoare sau unilaterală. Aveți grijă la ce vă pun alții în cârcă în viziunile lor, care pot fi doar niște proiecții și nimic mai mult. Nu vă pierdeți din ele. În încheiere, vreau să las un citat din “Jurnalul unui adolescent timid” care mi s-a părut tare drăguț:

“Eu cred că e rău când un băiat se uită la o fată și crede că felul cum o vede el pe fată e mai bun decât e fata cu adevărat.”

Stephen Chbosky

Despre cum nu poți adopta o pisică la 21 de ani

Photo by Pixabay on Pexels.com

Pisicile nu au fost niciodată o “modă” pentru mine. Obsesia mea pentru ele nu a apărut odată cu Grumpy Cat sau filmulețele amuzante cu pisicuțe jucăușe postate pe internet de-a lungul vremii. Mi-au plăcut pisicile dinainte să am internet, calculator sau prea multe cuvinte în vocabular. Mi-au plăcut de la sine sau genetic, mi-au plăcut încă dinainte de a mă naște, îmi place să cred. Orice necaz mi s-ar întâmpla, mi-e suficient să văd măcar o poză cu o pisică pentru a mă înveseli, darmite să mai am și ocazia de a putea atinge una. Oricine mă cunoaște, știe că sunt genul de om care face un sunet cu două octave mai sus decât tonalitatea mea normală atunci când văd o pisică și încerc să mă apropii cu inima cât un purice de ea, sperând că mă va lăsa să o mângâi. Tocmai de aceea experiența mea din ultimele două săptămâni mi-a lăsat un gust extrem de amar pe buze.

Pentru că recent am decis odată și pentru totdeauna că voi păstra un ritm de viață sănătos și liniștit, fără excese, am hotărât că este momentul să devin “mama” unei pisicuțe. Este un moment oportun din viața mea atât pe plan psihic, cât și fizic și financiar, din moment ce urmează să îmi iau un job part-time (pentru că am nevoie de timp și pentru a-mi continua studiile). Mi-am zis dintotdeauna că nu mi-aș asuma această responsabilitate dacă nu aș putea să o duc până la capăt, să ofer pisicii mele tot ce are nevoie. Zis și făcut! Am comandat toate cele necesare viitorului meu animăluț, de la litieră, la hrănitor automat (să mă asigur că dacă lipsesc mai multe ore pe zi, pisicuța nu va rămâne nemâncată), la mâncare umedă și uscată. Apoi am încercat să apelez pe rând, mai întâi la o doamnă care postase un anunț pe Facebook legat de adoptarea unui pui de pisică, și-apoi chiar la o asociație destul de cunoscută la noi, însă niciuna dintre aceste încercări nu s-a putut concretiza, de unde și dezamăgirea mea. Iată cum au avut loc cele două încercări de a adopta o pisicuță pentru mine:

Prima încercare

Am contactat, după cum vă spuneam, o doamnă de pe Facebook care zicea că a găsit un pui de pisică în fața blocului și l-a luat în grijă. Am intrat în mai multe grupuri de adopții în perioada aceasta, pentru a avea cât mai multe opțiuni. Să nu credeți că voiam o pisică anume, de rasă sau care să arate într-un anume fel, fiindcă pentru mine toate pisicile sunt frumoase. Singura mea dorință era să fie suficient de mare ca vârstă cât să poată mânca mâncare solidă și aș fi preferat să fie o pisică obișnuită în apartament, fiindcă cele de pe stradă se adaptează mai greu, mă gândeam eu. Era puțin ciudat faptul că postarea doamnei avea vreo două luni, însă încă nu dăduse pisica. I-am prezentat doamnei situația mea totuși, fiindcă nu-mi puteam scoate din minte animăluțul gri, pufos, care avea ceva special, situație care suna cam așa:

“bună ziua, aș dori să adopt pisicuța. am 21 de ani, locuiesc într-un apartament din București în zona cutare, am achiziționat recent toate lucrurile necesare întreținerii unei pisici, nu am balcon, am plasă la geamuri, urmează să am un job pentru a fi sigură că-mi permit să îngrijesc pisicuța, facultatea mă ține în oraș, deci nu am cum sau unde altundeva să fiu plecată mai mult de câteva ore pe zi”

Doamna n-a zis nimic inițial, rămăsese chiar să ne auzim a doua zi la telefon, însă nu m-a mai sunat, așa că am revenit cu un mesaj. Doamna mi-a spus că “am pus-o pe gânduri”, că ce se va întâmpla cu pisica dacă eu plec?, așa că i-am spus din nou că nu plec nicăieri, nu am cum, iar pentru orele din zi în care nu voi fi acasă, am cumpărat special un hrănitor automat ce poate fi programat la două ore. I-am spus că în cel mai rău caz, dacă plec undeva de sărbători, iau pisica cu mine, sau, într-un caz și mai grav, pot ruga un părinte, un prieten sau un vecin chiar să o îngrijească. I-am adus toate asigurările necesare că nu aș lăsa pisica de izbeliște, însă doamna o ținea una și bună că “nu-mi vine să cred că la 21 de ani nu pleci nicăieri”. Concluzia la care am ajuns în acel caz a fost că doamna nu voia să dea de fapt pisica, poate se atașase de ea, cine știe, având în vedere vechimea anunțului. Am zis că am întâlnit doar o persoană nepotrivită, așa că am decis să apelez la o sursă mai profesionistă pentru adopție: așa că am apelat la o asociație.

A doua încercare

Nu o să reiau toate detaliile, însă practic am povestit din nou despre toate condițiile pe care i le pot oferi pisicii, programul meu zilnic, despre mine în general și chiar și despre activitățile mele literare când am vorbit cu doamna la telefon. Se pare că am nimerit din lac în puț, căci doamna îmi tot repeta: “la 21 de ani eu nu aveam preocupările tale, nu mă gândeam la responsabilități, abia pe la 30 și ceva am descoperit dragostea pentru pisici”. Mă obișnuisem deja cu gândirea asta, am zis să trec peste această prejudecată și să continui să încerc să o conving pe doamnă că sunt o persoană responsabilă, că nu aș abandona, neglija sau răni pisica în niciun fel, că o vreau pe întreg parcursul vieții ei, că m-am gândit la toate variantele posibile și că orice ar fi, nu aș abandona-o. Această adopție venea, desigur, și cu un contract, în baza căruia aș fi fost obligată să aduc dovezi constante despre bunăstarea pisicii și sunt sigură că eram de acord și cu anumite pedepse legale dacă se întâmpla ceva pisicii de care răspundeam prin semnătură. Mă gândeam că faptul că aș fi fost dispusă să semnez un astfel de contract însemna că știu “în ce mă bag” și ce responsabilitate îmi asum. După o conversație telefonică de cincisprezece minute, doamna a spus că “am pus-o într-o cumpănă” și că vrea să vorbească și cu mama mea, citez, “să vorbească cu un adult”.

Se pare că doamna se considera deasupra legii, din moment ce statul mă consideră deja adult de aproape patru ani.

M-am gândit totuși că vrea să vorbească și cu mama mea fiindcă ea este proprietara de drept a apartamentului în care stau, așa că ar fi avut sens să aibă un acord direct din partea ei pentru adopția pisicii. După această convorbire dintre ele două, am revenit cu un mesaj la doamna, care a găsit un nou argument împotriva mea: faptul că la Tg-Jiu, orașul meu natal, se află în curtea mea o pisică și un câine nesterilizați. Doamna nu a vrut să înțeleagă că eu sunt plecată de la vârsta de 14 ani de acolo și nu răspund de acele animale, însă i-am argumentat că în privința câinelui pot garanta că nu vor apărea pui nedoriți, “care să ajungă pe stradă”, din punctul ei de vedere, fiindcă pe Cookie o avem de 13 ani și niciun câine de sex masculin nu poate intra în curte pentru a o lăsa gestantă. Cât despre pisică, este impropriu spus că e a noastră, atâta doar că s-a obișnuit cu câinele, iar mama mea le hrănește pe amândouă. Repet: eu nu locuiesc acolo, abia merg în vizită, rar interacționez cu aceste animale și nu răspund de ele. Promit însă, dacă asta înseamnă ceva, că niciodată nu am abandonat sau rănit vreun animal și nu aș fi permis să se întâmple asta oricum; puii “nedoriți” ar fi ajuns oricum în grija cuiva. I-am spus doamnei toate aceste lucruri, însă nu a vrut să facă diferența dintre acțiunile mamei mele și acțiunile mele proprii, de care aș fi răspuns direct în fața legii. Desigur că eu mi-aș steriliza pisica de apartament, dar nu-mi permit să mă ocup și de celelalte două animale care, repet, practic nu sunt ale mele.

În baza acestui argument, doamna a depășit limita și a intrat pe terenul “dar unde e dragostea ta față de animale?”. Ei bine, dragostea mea față de animale este atât în suflet, cât și în minte, fiindcă sunt conștientă că nevoile lor sunt asemănătoare cu cele ale unui copil. M-am simțit deja ridicol să dau astfel de răspunsuri personale unei străine care pretinde că pune interesul animalelor în primul rând. I-am mai spus și că am vrut să adopt de la asociație pentru a-i ajuta și pe ei, fiindcă, până la urmă, cu asta se ocupă, nu? Cu îngrijirea animalelor până ce își vor găsi o casă permanentă. Altfel, puteam oricând da o tură prin oraș și să găsesc o pisică pe care să o iau acasă. Nu îmi e “teamă” de costurile vizitei la veterinar, m-am informat și cu privire la acest aspect și mi-aș fi asumat și respectivele cheltuieli oricum.

Încă sunt șocată de atitudinea celor două doamne, ambele cred că trecute de treizeci de ani, ca să vin cu propriile mele prejudecăți. Înainte de a se interesa de orice, au avut mai întâi de făcut comentarii pe baza vârstei mele. Țin să menționez că știu fete chiar și mai mici decât mine care au copii, copii umani, nu patrupezi, care sunt mult mai responsabile decât par a fi fost mulți părinți din alte generații (dacă ne luăm după rezultate, nu?). Eu voiam să devin mămica unei pisici, căci până ce voi avea copii mai sunt câțiva ani buni. Cu toate acestea, persoane din aceeași generație cu cele două doamne au tot timpul ceva de comentat la adresa “preocupărilor tinerilor din ziua de azi” – bănuiesc că atunci suntem judecați după criteriile de “adult”, însă când chiar dăm dovadă de seriozitate și implicare, brusc ne pierdem credibilitatea.

Din fericire, prietenii mei de pe Facebook mi-au sărit repede în ajutor, având o grămadă de pisicuțe gata de adoptat (și stăpâni fără astfel de prejudecăți). Urmează în următoarele zile să vă prezint viitorul meu mic companion, pe care o să-l iubesc și o să-l protejez ca pe ochii din cap; ce bine însă că nu trebuie să mai demonstrez asta nimănui, că “iubirea față de animale” nu mai e o competiție stupidă, ceva ce trebuie dovedit până-n pânzele albe. E suficient pentru mine să-mi cunosc capacitățile, “chiar și la cei 21 de ani ai mei”. Nu mă așteptam ca această comunitate din România, de pseudoiubitori de animale, să fie atât de plină de prejudecăți și răutate. Am vrut să scriu acest articol cu precădere pentru a mă elibera, fiindcă mi se pare extrem de nedrept ce am experimentat, cât și pentru a-i atenționa pe viitori “tineri adoptatori” cu privire la ce fel de oameni dau animale spre adopție.

Prima doamnă cred că o fi căutat pe cineva care să lucreze doar de acasă și să nu iasă niciodată (a uitat oare cât de independente sunt pisicile de fapt?), iar a doua și-a găsit o scuză și mai patetică pentru a nu încheia un contract cu mine: faptul că eu aș fi printre vinovații care conduc spre abandonul de animale, deși argumentul ei n-avea nicio legătură cu deciziile mele și felul cum văd eu lucrurile. Pentru cei înclinați să considere că atitudinea celor două doamne a fost corespunzătoare, le readuc în vedere că binele unei pisici a fost ignorat în favoarea unei prejudecăți de prost gust și lipsită de justificare.

Diferența dintre a fi creștin și a fi credincios

Photo by Michael Morse on Pexels.com

Iarăși țin să anunț că nu voi aduce definiții din dicționar pentru cei doi termeni sau informații istorice, etimologice, etc. Voi vorbi, ca și până acum, strict subiectiv și din propria mea experiență. Ideea articolului a pornit de la pasajele citite astăzi din cartea lui Michel Onfray, “Scurt manifest hedonist“, prin intermediul cărora am realizat că de cele mai multe ori am o mentalitate mai asemănătoare cu cea a ateilor, decât cu a credincioșilor/creștinilor declarați. Am remarcat astfel că distincția dintre cei doi termeni nu este deloc clară și poate crea grave confuzii la nivel conversațional, astfel încât am decis ca aceasta să fie prima dată când eu vorbesc deschis pe internet despre religia și credințele mele.

În primul rând, voi spune de la început că în general sunt anti-religie sau, mai degrabă, împotriva practicilor religioase, în special cele creștin-ortodoxe. Deși aceasta este religia în care am fost botezată și cea predominantă în țara noastră, încă de când eram mică m-au scârbit și chiar speriat pe alocuri tradițiile bisericești la care am luat parte în diverse momente ale vieții. Nu mă refer doar la groaznicele nopți de Paște, când oamenii cu lumânări aprinse se împing unii în alții și aproape că-și dau foc reciproc, ci chiar și la botezuri sau cununii, care au ajuns de mult timp să fie ceva ce trebuie făcut de ochii lumii, fără nicio altă semnificație; ca să nu mai vorbim despre dogma creștină, așa cum e ea predicată de minunații noștri preoți cu straie de aur. Ultima oară când a trebuie să mă spovedesc aveam vreo 9-10 ani, cred, și m-am opus în fața preotului, întrebând intrigată de ce trebuie să stau în genunchi în fața lui. Nu el e Dumnezeu, iar Dumnezeul meu, încă de atunci, nu mă voia tot timpul umilă. Ca să nu mai spun că întrebările preotului erau de tipul “ți-ai mințit părinții?” sau “vorbești urât uneori?”, de parcă astea nu sunt etape normale în dezvoltarea unui copil, curios să experimenteze tot ce se poate.

Nu are rost să comentez mai mult pe această temă fiindcă orice român deschis la minte știe la ce mă refer, cunoaște indignarea și scepticismul cu care ajungi să privești toate aceste lucruri.

Mai mult decât atât, sunt adepta acelui citat preluat dintr-o “memă” de pe internet, cu Dumnezeu care spune: “Stop taking my book so literally!“, adică faptul că Biblia nu trebuie interpretată chiar mot a mot.

De când am recunoscut divinitatea ca fiind ceva cât se poate de real în viața mea, adică prin clasa a VII-a, când aveam 13 ani, am avut fel de fel de curiozități și-am încercat să-mi găsesc propriile interpretări pentru “Cartea Sfântă” și să citesc cât mai mult despre îngeri, nefilimi (de la îngerii căzuți a pornit toată curiozitatea mea), etc. Evident, încă mi-e neclar, iar argumente începând cu: “Biblia a fost scrisă de oameni, iar oamenii sunt supuși greșelilor” până la “cele zece porunci sunt metafore pentru suflet, nu legi pentru minte” îmi bâjbâie prin creier până într-o zi când o să-mi pice fisa și-o să înțeleg toată treaba asta cu legătura dintre scriptură și credința adevărată (ca stil de viață, internalizată). Tocmai pentru că pare că Dumnezeul creștin este unul dur, care te va iubi dacă te vei purta într-un anumit fel și te va alunga dacă nu, fiind portretizat chiar și ca fiind răzbunător în mai multe situații, evit să vorbesc despre credință în grupuri de oameni, fiindcă nu vreau să las impresia că într-un astfel de Dumnezeu cred eu. Această portretizare, pe lângă multe alte caracteristici care i se atribuie lui Dumnezeu, este de asemenea motivul pentru care nici nu vreau să aud sau să am vreo legătură cu BOR și acțiunile lor, propovăduirile lor și așa mai departe.

Pot admira bisericile din punct de vedere arhitectural și aerul lor mistic. Pot crede chiar în toate poveștile descrise în Primul Testament și să le iau ca atare drept fapte istorice, inclusiv venirea lui Isus pe pământ. Pot de asemenea să cred că rugăciunile chiar pot avea tot felul de efecte asupra corpului și minții, începând cu atingerea chakre-lor (păgânism?), până la factorul psihologic de auto-sugestie, dacă vreți. La fel și cu icoanele, cred că îți pot oferi un sentiment de siguranță, căci am dormit cu o icoană de buzunar în mână până la 14 ani. Da, e doar o pictură provenită din imaginația și interpretarea cuiva, obiectul în sine nu e sfânt (cred în sfințire așa cum cred și-n puterea cristalelor magice; în acest sens, cred mai degrabă în energia cristalelor, care măcar provin din pământ, decât în apa așa-zis sfințită pe care am văzut-o cu ochii mei fiind trasă cu un furtun din țeava de la un bloc direct în marele butoi de unde veneau oamenii să-și umple sticlele), însă simbolistica acestor lucruri poate fi cu adevărat dătătoare de putere (în cadrul sinelui, nu puteri supranaturale). Pot crede că multe lucruri (înafară de botez, cununie, împărtășanie, spovedanie, feștanie și ce alte -ii or mai fi, care se fac doar într-o bătaie de joc și cu simplul scop de a dona niște bani preoților) ce țin de creștinism chiar sunt “pe bune”, din punct de vedere spiritual, însă nu sunt sigură pe ele, nu m-am convins încă cu adevărat, așa că singurul lucru de care sunt cu adevărat sigură e legătura mea cu Dumnezeu, așa cum îl cunosc în sinea mea.

Admir în teorie chiar și alte religii, iar unele practici mi se par simpatice – cele care nu încearcă (sau cel puțin nu atât de flagrant) să-ți bage idei în cap, să te îndoctrineze mai degrabă băgându-l pe Satana în tine decât să te lepede de el. Mă refer la predici, discuțiile tematice ținute de un pastor care doar încearcă să dea mai departe pilde; lucruri firești și care nu rănesc pe nimeni precum: să nu judeci, să nu cauți răzbunare, să înveți să (te) ierți… Dar nu într-un sistem de pedepse și recompense! Toată lumea știe că așa funcționează, în mintea multora, religia la noi. Avem ideologia rușinii bine instaurată, cât și, mai ales, pe cea a păcatului. Păcatul strămoșesc pentru care noi trebuie să plătim. E același lucru cu atunci când o persoană de culoare afirmă că toți caucazienii din lume poartă în ei o vină pentru sclavia prin care au trecut negrii (chiar și oamenii care n-au văzut poate niciodată o persoană de culoare pe viu), iar de asta acum trebuie să facă un pas în spate fiindcă noi, albii, “am strălucit destul”; sunt de acord cu partea în care persoanele privilegiate și aflate în poziții de putere ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a-i ajuta pe cei mai puțin privilegiați, dar vinovăția asta ce ar trebui purtată pentru nimic e un lucru îngrozitor; același lucru și cu nemții de acum, despre care se spune că poartă cu ei faptele lui Hitler și toate morțile cauzate evreilor de către acesta… Unde mai e individul în toată această poveste? De ce eu personal ar trebui să “plătesc” sau să mă simt vinovată că Eva a mușat din măr? Probabil aș fi făcut la fel; tocmai de aceea suntem oameni, pentru a greși și a învăța din experiențe, nu pentru a fi sfinți și prin urmare perfecți din punct de vedere moral.

Mi-ați spune poate că e ceva fundamental la mijloc pe care nu-l înțeleg, însă când văd oameni pe Facebook și-n viața reală atât de îndobitociți, cu o gândire atât de eronată despre religie și Dumnezeu, îmi vine să închid ochii la absolut tot ce înseamnă creștinism.

Cum spuneam mai sus, admir și chiar îmi face plăcere să studiez teoretic cam ce se întâmplă în alte religii, dar niciuna nu mi se pare mai bună ca alta fiindcă niciuna nu integrează complet ceva ce ar trebui să fie atât de simplu și încadrat în: nu răni alți oameni, incluzând propria persoană, și încearcă pe cât posibil să te dezvolți, să faci ce poți mai bine pentru a lăsa lumea un loc mai frumos decât l-ai găsit. Mai că filozofia lui Nietzsche sună mai realist decât orice ar predica un preot în bisericile noastre.

Cam pe acolo se învârte credința mea. Pot eu să bag mâna-n foc că a existat sau nu a existat un Isus Hristos care a murit pe cruce pentru păcatele noastre acum 2000 și ceva de ani? Nu, nu pot, însă cred că oricum putem înțelege ceva de aici, chiar și dacă ar fi o simplă poveste fictivă citită într-o carte. Creștinismul are cumva ca nucleu suferința și folosirea ei ca motor al unui proces de transformare (întru mântuirea păcatelor?), lucru destul de evident pentru un om oarecare, cât de cât trecut prin viață; așadar, pot fi de acord cu această parte atât de accentuată din religia mea, însă prefer să mă concentrez mai tare pe momentul prezent, pe propriul meu sistem de moralitate și să merg pe principiul că nimeni nu îți datorează nimic în viață: nicio răsplată dacă ai făcut ceva bine și nicio pedeapsă dacă ai făcut ceva rău, căci cel mai mare dușman (și deci “pedepsitor”, călău) al omului este omul însuși, nu-i așa? Ce atâtea discuții despre moralitatea creștină, pe când moralitatea umană și individuală este dată la o parte, ca și când n-ar juca un rol primordial în stilul de viață al cuiva, până la urmă. Sistemul meu de credințe și valori este unul complex și greu de pus într-un articol, însă cred că ați prins esențialul.

Cred și am crezut mereu într-un Dumnezeu atot-ce-vreți-voi, întruchiparea bunătății și am simțit energie primită din sursa aceasta; Dumnezeul meu e “satanist” prin faptul că vrea ca eu să fiu cea mai bună versiune a mea, să fac tot ce e bine pentru mine mai întâi și apoi pentru alții (am “păcătuit” gândind că dacă fac ce e bine doar pentru alții, ignorându-mi propriile nevoi, asta mă face un om bun – din contră!), iar toate astea nu ca să ajung apoi într-un rai imaginar (raiul și iadul sunt tot pe Pământ, am impresia), ci pentru a mă bucura din plin de tot ce înseamnă #viață. Am avut multe procese de conștiință în care am încercat să ader la reguli dure, blamându-mă și căindu-mă după fără motiv fiindcă încălcasem niște reguli în care nu credeam de fapt (oare chiar trebuie să întorci și celălalt obraz? sau odată și-odată trebuie să te ridici și să te aperi când nimeni altcineva nu o face?), fiind judecată de oameni auto-intitulați “credincioși”; în Dumnezeul lor, care i-ar fi “învățat” să se poarte și să gândească așa, eu una nu vreau să cred.

De câte ori am vrut să fiu “rațională” și să-mi spun lucruri precum “e doar în mintea ta” sau “de fapt la tine e toată puterea, tu ești propriul tău dumnezeu și deții controlul asupra vieții tale” (asta e absurd nu? cu toții știm că nu e așa, e suficient doar să încerci să-ți controlezi destinul și-o să rămâi înfrânt și fără puteri în fața acelui ceva mai mare decât tine), ei bine, m-am întors mereu la credință. Nu pot și nu vreau să demonstrez nimănui că Dumnezeu există, fiindcă frumusețea e că și dacă crezi și dacă nu, universul se mișcă într-un anumit fel oricum, însă ai șanse mai mari să te aliniezi cu el dacă decizi să nu fii ateu. Prin Dumnezeu înțeleg de asemenea tot ce e frumos în lume, de la natură, la sentimente. Tot ce înseamnă creație, inclusiv puterea mea creatoare din punct de vedere al artei. La fel cum nu contează dacă crezi în iubire sau nu, ea oricum îți poate apărea în viață pe neașteptate, la fel și cu Dumnezeu. Dar, dacă un creștin se definește în felul acela “judgemental” și plin de sentimente refulate și pur și simplu ură împotriva lucrurilor “anormale” (homosexualitate, “preacurvie” – ce-o mai fi însemnând și asta), adică folosirea religiei ca unealtă împotriva umanității până la urmă – nu, nu sunt creștină. Religia e un instrument de manipulare a maselor – am auzit asta des și consider că e perfect adevărat. Nu vreau să fac parte dintr-o astfel de mișcare sau să o încurajez în vreun fel.

Am spus-o și-o s-o mai repet, ca ultimă concluzie: Dumnezeu n-are nicio treabă cu religia.

Cum îmi doresc eu “self branding-ul”

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

Deși cunoștiințele mele în materie de marketing nu sunt printre cele mai avansate, am cam înțeles în mare parte la ce se referă acest self-branding, care-i ajută pe alții să facă bani prin expunerea propriei persoane în fața unui public, folosind diferite strategii. La noi, cele mai populare par a fi cele care implică deținerea unui canal de vlogging pe YouTube (booktubing-ul de care mă ocup eu nu intră în categoria asta, din punctul de vedere al expunerii) și postarea frecventă a videoclipurilor ce conțin material interactiv pentru adolescenți, cu precădere; postări de tipul storytime, tag-uri și Q&A-uri cu răspunsuri la întrebări “picante”. Recunosc că urmăresc și eu câțiva dintre acești vloggeri precum Marilu (pe care o apreciez sincer) sau Codrin Bradea (deși conținutul său s-a schimbat de-a lungul anilor și, deși e popular, nu se prea încadrează în categoria de “influenceri” descrisă de mine mai sus). Cu toate acestea, din vagile mele cunoștiințe de marketing, știu că cel mai important lucru atunci când îți construiești brand-ul personal este să știi cărui public te adresezi. Eu am avut câteva încercări de-a lungul vremii să ies din sfera mea de pasionați de lectură, dar ceva n-a mers bine de fiecare dată și am decis mereu să dau înapoi.

Popularitatea nu este ceva ce caut cu îndârjire. Nu îmi doresc să ajung în trending pe YouTube cu videoclipuri de tipul “clickbait” sau în care să-mi expun viața intimă. Poate că-mi face o anumită plăcere să descopăr experiențele altor persoane, însă mi-aș dori mai mult ca eu să mă fac remarcată printr-un alt gen de expunere în fața internetului. Mi-ar plăcea ca genul care să predomine în cazul meu să fie cel de #lifestyle, ca în cazul vloggerițelor mele preferate care sunt – surpriză! – mămici. Colleen (Miranda Sings) și Cristina Cioabă de la noi se enumeră printre persoanele pe care eu le urmăresc cel mai des pe YouTube. Dat fiind faptul că am 21 ani și niciun copil despre care să vorbesc (fiți convinși că voi vrea să fac clipuri pe această temă când va veni vremea!), consider că am totuși o grămadă de alte activități, tips&tricks, etc. din viața de zi cu zi pe care le-aș putea împărtăși cu oamenii în mediul online, însă problema se reducere mereu la “reach” (adică rating-ul virtual când vine vorba de public). Am reușit să am zeci de mii de vizualizări doar la o recenzie video făcută intenționat pentru a atrage atenția la 17 ani, însă nu acela e genul de conținut pe care aș vrea să-l promovez. Nu vreau să promovez lucruri scandaloase, doar în cazul în care sunt fictive (nu minciuni, ci scene din cărți).

Branding-ul meu personal la nivel micro pe care am reușit să-l formez în cei cinci ani de când am devenit persoană publică (e doar o formă de a spune lucrurile, având în vedere că numele meu apare de atunci pe patru coperți de carte) este unul care mă satisface din punct de vedere al calității, căci consider că am reușit să atrag și să mențin în comunitatea mea mică doar oameni cu mintea deschisă și viziune modernă asupra viitorului (publicul meu țintă, însă asta e greu de formulat când creezi o reclamă pentru Facebook, de exemplu). Cu toate acestea, oricine ar tinde spre mai mult. Scopul meu principal activând pe internet este acela de a 1) îmi vinde cărțile (ce în curând sper să nu mai fie sub egida niciunei edituri, ci doar în proprietatea mea) și 2) de a deveni genul de “influencer” care abordează mai multe domenii ce intră in categoria de #lifestyle și care e apreciat tocmai pentru lucrurile pe care le face diferit față de alții;

nu spun acest lucru în sens de “eu sunt specială și unică și merit atenție pentru asta”, ci în sensul de “printre atâția creatori de conținut speciali și unici, vreau și eu să am un loc mai bine plasat fiindcă simt că am lucruri utile de împărtășit cu o masă mare de oameni”.

Aici putem începe să vorbim despre domeniul care mi-a cucerit sufletul fără să știu dintotdeauna și anume, psihologia. Cel mai mult mi-a plăcut să analizez situații, persoane, emoții. Dacă ar exista un tip de influencer care să își formeze un self-branding în această direcție, aș accepta bucuroasă poziția începând de acum. Nu cred că voi fi niciodată acea persoană cu poze “fashion” pe Instagram, fiindcă, deși îmi place să-mi cumpăr haine și să creez outfit-uri, aceasta nu e nici pe departe pasiunea mea cea mai mare. Nici machiajul nu e o pasiune pentru mine, nici măcar un hobby, fiindcă am doar un nivel de bază în ceea ce privește produsele cosmetice și nu vreau să intru mai profund în această lume a “frumuseții” (#beauty). Nici să povestesc lucruri nu mă prea pricep, aparent sunt interpretată ca fiind arogantă mereu când încerc să împărtășesc o bucățică din viața mea reală pe internet și, oricum, am explicat într-o postare anterioară că discursul verbal nu e punctul meu forte. Ce pot face atunci?

Mă pricep să scriu. Am cât de cât un ochi artistic, pot fotografia și filma lucruri interesante din unghiuri favorabile și să le confer un sens într-o creație mai mare. Mă pot folosi de tonul meu prietenos pentru a-i încuraja pe oameni să-și urmeze visele, cumva, dar mi-e greu să fiu vulnerabilă în fața unei camere atâta timp cât știu ce hău plin de ură se poate căsca pe partea cealaltă, după postarea materialului pe internet. Pot să recomand produse, fiindcă niciodată nu aș minți cu adevărat despre ceva (doar minciunile albe impuse de conținutul promo-ului); nu aș promova niciodată ceva oribil sau care-mi încalcă moralitatea. Cel mai bine mă pricep la a fi haotică și a crea lucruri pline de imperfecțiuni pe care eu le iubesc, fiindcă imperfecțiunile dau de înțeles pentru mine că acolo există viață, dăruire și sinceritate. Nu știu cum să targetez toate aceste trăsături și abilități ale mele pentru a atrage în comunitate oameni asemănători, pozitivi, cu pasiune pentru cultură și dezvoltare personală (am credința că acesta e și genul de oameni care ar aprecia romanele mele), însă sper ca ușor-ușor să ajung acolo. Trebuie să descopăr odată și-odată cheia care va dezlega misterul popularității online pentru oamenii ca mine.

Sper că e lesne de înțeles că în viziunea mea eu, cărțile mele și tot ce creez sau public pe internet este de fapt unul și același lucru, adică totul se reîntoarce la sine și nu încerc să mă dedublez sau să-mi creez personalități diferite pentru a îndeplini anumite scopuri. Cumva, dacă unui om îi displace o încercare de-a mea de a posta un videoclip diferit (cum sunt cele recente în care recit poezii), asta înseamnă automat că nu mă place pe mine; iar dacă nu mă place, n-ar trebui să mă urmărească, fiindcă eu de asemenea văd oamenii pe care-i urmăresc și-i apreciez online ca pe niște întreguri, deci, prin urmare, mi-ar plăcea orice ar posta fiindcă îmi place de ei cu adevărat. Are sens ce zic? Lăsând la o parte lamentările mele personale, am o întrebare pentru voi care poate va face lumină și-n cazul meu:

Cum alegeți “influencerii” care vă plac? Care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru voi o persoană pentru a vă face să o urmăriți pe toate rețelele de socializare zilnic?

Exprimarea în scris îmi e mai la îndemână

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

Aproape de fiecare dată când am fost nevoită să-mi exprim părerea cu privire la ceva în viața reală, verbal, am dat-o în bară. Exceptând cazurile în care 1) consumasem alcool sau alte substanțe psihoactive, astfel încât prin urmare nu mai aveam deloc un filtru al debitului verbal și 2) mă simțeam în mod natural extrem de confortabil cu persoanele din jurul meu, lucru care nu mi se întâmpla foarte des în trecut, puteai să juri că fluxul meu verbal aparținea unei persoane care n-a citit în viața ei o carte.

În mare parte, această problemă m-a afectat în spațiul academic, unde sunt și am fost dintotdeauna persoana tăcută care are de obicei numai intervenții umoristice, cumva pe lângă subiect, sau, rareori, persoana furioasă pe un subiect discutat în clasă care pur și simplu nu se mai poate abține din a nu spune ce gândește cu adevărat. Așadar, excepție făcând și situațiile limită, nu știu cum să țin un discurs sau un monolog oral pe un ton calm, fără să simt că fierbe sângele în mine și vreau să lovesc pe cineva. Asta din cauza faptului că opiniile mele sunt de obicei foarte puternice și, și mai des, împotriva a multe lucruri convenționale. Apare deci frica și instinctul automat de apărare prin care, înainte de a-mi putea măcar vocaliza argumentul, simt deja nevoia de a mă proteja. Așa că sfârșesc prin a nu spune nimic sau prea puțin, lucru care ajunge să fie interpretat greșit.

De-a lungul vieții m-a perturbat și nu prea această tăcere forțată a mea, căci într-adevăr cu unii oameni n-are rost să discuți, nu merită să-ți împarți cunoștințele și experiențele cu el. Pe de altă parte, mi-aș fi dorit să am cuvintele la mine și puterea să le rostesc în multe situații în care m-am simțit “bullied” sau luată peste picior de anumite persoane. Această aparentă incapacitate a mea de a-mi exprima gândurile și emoțiile i-a făcut pe mulți să creadă că au câștigat un argument împotriva mea. Fiind totuși o fire destul de supărăcioasă și răzbunătoare, am avut mereu grijă să le plătesc cu aceeași monedă, dar asta a devenit obositor în timp… Și-astfel am ajuns să-mi doresc să-mi exprim furia pe moment, să spun întreg adevărul pe moment și nu să țin toate aceste gânduri nerostite în mine până când explodez.

Sufăr de acest așa-zis handicap din motive care nu-mi sunt clare, dar cel mai probabil din cauza faptului că în copilărie am fost în mod indirect cenzurată (ignorată ar fi un termen mai bun), iar apoi m-am învățat singură să devin tăcută, să par docilă, și să fiu mai degrabă persoana care ascultă și absoarbe în ea energiile celorlalți, decât cea care se descarcă. Am realizat destul de târziu, cam acum vreo doi ani, că această atitudine îmi face de fapt rău. Chiar dacă am avut poveștile și romanele mele fictive unde mi-am transpus toată furia și viziunea asupra lumii, mi-ar fi fost de ajutor să pot rosti de fapt, cu voce tare, tot ce-am gândit de-a lungul timpului. Numai din anxietatea că, cel puțin în mediul academic, se cere un anumit nivel în exprimare pe care eu în scris îl găsesc cu mare ușurință, însă verbal nu-l pot decât masca prin umor forțat sau tăcere acută, numai din motivul ăsta mai bine-mi țin gândurile pentru mine (teama de eșec).

Gândesc mult. Orice om, când primește informații noi din exterior, are o reacție la acestea, însă ale mele sunt de cele mai multe ori conștiente. Îmi stau pe buze, dar adeseori tind să am o atitudine arogantă asupra lor, fiindcă mi se par non-probleme; fiindcă multe subiecte, cel puțin în mintea mea, sunt deja rezolvate și am căzut la pace cu ele (“mie mi-e clar și asta mi-e suficient”, gândesc), deci mi se pare absurd să le reiau, dar, pe de altă parte, mi-aș dori ca interlocutorii să audă aceste concluzii ale mele pentru a împărtăși sentimentul de comunicare bidirecțională, de a lăsa un impact asupra minții altei persoane. Probabil că par destul de ștearsă în ochii unui necunoscut atunci când schimbăm niște banalități, însă și când am ales să grăiesc cu adevărat, m-am lovit de peretele care îmi dă impresia că nu sunt luată în serios. Cumva, mi se pare că am și dreptate atunci când jur că-mi pot da seama că cineva are disponibilitatea întreagă de a-mi acorda atenția și când nu, și că pot vorbi confortabil minute în șir în baza unui anumit subiect, însă acea siguranță e mai greu de obținut și încă nu-s perfect convinsă că nu e totul doar în capul meu. Se mai pune de asemenea și problema esenței, care pentru mine contează mai mult decât orice formă (stângăcie de exprimare). În cea mai mare parte, frica se datorează faptului că simt că nimeni nu ar avea răbdare să asculte cât de multe lucruri aș avea eu de fapt de spus, dar poate că și asta e o altă oglindă a nerăbdării mele în sine.

N-am reușit să construiesc niciodată un argument verbal, fiindcă mi se pare că oamenii vor mereu direct concluzia, iar asta mi se pare imposibil de făcut, chiar și cu problemele deja rezolvate în sinea mea, fiindcă totul trebuie explicat pas cu pas pentru mine.

Ce ne facem când trebuie să țin un discurs public? Am fost pusă în această situație de multe ori și nu știu ce a ieșit. Sunt mult prea succintă, știu. Îmi place să fiu practică, simplă și la obiect. E o caracteristică a zodiei mele, însă cuvintele “profunzime” și “înțelepciune” rezonează de asemenea mult cu mine, în sensul în care mereu aspir înspre astfel de însușiri. Nu știu ce trebuie făcut mai exact, sunt pe de altă parte convinsă că nu sunt deloc singura persoană ce suferă de o astfel de problemă și sper să o remediez măcar așa: scriind pe acest blog, exprimându-mă fără să-mi fie frică, poate găsind aliați, oricum ignorându-i pe cei care doar judecă, fără să gândescă (cum spunea Jung) și lărgindu-mi aria de autocunoaștere.

La voi cum arată balanța dintre exprimarea în scris și cea orală?