Cum îmi doresc eu “self branding-ul”

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

Deși cunoștiințele mele în materie de marketing nu sunt printre cele mai avansate, am cam înțeles în mare parte la ce se referă acest self-branding, care-i ajută pe alții să facă bani prin expunerea propriei persoane în fața unui public, folosind diferite strategii. La noi, cele mai populare par a fi cele care implică deținerea unui canal de vlogging pe YouTube (booktubing-ul de care mă ocup eu nu intră în categoria asta, din punctul de vedere al expunerii) și postarea frecventă a videoclipurilor ce conțin material interactiv pentru adolescenți, cu precădere; postări de tipul storytime, tag-uri și Q&A-uri cu răspunsuri la întrebări “picante”. Recunosc că urmăresc și eu câțiva dintre acești vloggeri precum Marilu (pe care o apreciez sincer) sau Codrin Bradea (deși conținutul său s-a schimbat de-a lungul anilor și, deși e popular, nu se prea încadrează în categoria de “influenceri” descrisă de mine mai sus). Cu toate acestea, din vagile mele cunoștiințe de marketing, știu că cel mai important lucru atunci când îți construiești brand-ul personal este să știi cărui public te adresezi. Eu am avut câteva încercări de-a lungul vremii să ies din sfera mea de pasionați de lectură, dar ceva n-a mers bine de fiecare dată și am decis mereu să dau înapoi.

Popularitatea nu este ceva ce caut cu îndârjire. Nu îmi doresc să ajung în trending pe YouTube cu videoclipuri de tipul “clickbait” sau în care să-mi expun viața intimă. Poate că-mi face o anumită plăcere să descopăr experiențele altor persoane, însă mi-aș dori mai mult ca eu să mă fac remarcată printr-un alt gen de expunere în fața internetului. Mi-ar plăcea ca genul care să predomine în cazul meu să fie cel de #lifestyle, ca în cazul vloggerițelor mele preferate care sunt – surpriză! – mămici. Colleen (Miranda Sings) și Cristina Cioabă de la noi se enumeră printre persoanele pe care eu le urmăresc cel mai des pe YouTube. Dat fiind faptul că am 21 ani și niciun copil despre care să vorbesc (fiți convinși că voi vrea să fac clipuri pe această temă când va veni vremea!), consider că am totuși o grămadă de alte activități, tips&tricks, etc. din viața de zi cu zi pe care le-aș putea împărtăși cu oamenii în mediul online, însă problema se reducere mereu la “reach” (adică rating-ul virtual când vine vorba de public). Am reușit să am zeci de mii de vizualizări doar la o recenzie video făcută intenționat pentru a atrage atenția la 17 ani, însă nu acela e genul de conținut pe care aș vrea să-l promovez. Nu vreau să promovez lucruri scandaloase, doar în cazul în care sunt fictive (nu minciuni, ci scene din cărți).

Branding-ul meu personal la nivel micro pe care am reușit să-l formez în cei cinci ani de când am devenit persoană publică (e doar o formă de a spune lucrurile, având în vedere că numele meu apare de atunci pe patru coperți de carte) este unul care mă satisface din punct de vedere al calității, căci consider că am reușit să atrag și să mențin în comunitatea mea mică doar oameni cu mintea deschisă și viziune modernă asupra viitorului (publicul meu țintă, însă asta e greu de formulat când creezi o reclamă pentru Facebook, de exemplu). Cu toate acestea, oricine ar tinde spre mai mult. Scopul meu principal activând pe internet este acela de a 1) îmi vinde cărțile (ce în curând sper să nu mai fie sub egida niciunei edituri, ci doar în proprietatea mea) și 2) de a deveni genul de “influencer” care abordează mai multe domenii ce intră in categoria de #lifestyle și care e apreciat tocmai pentru lucrurile pe care le face diferit față de alții;

nu spun acest lucru în sens de “eu sunt specială și unică și merit atenție pentru asta”, ci în sensul de “printre atâția creatori de conținut speciali și unici, vreau și eu să am un loc mai bine plasat fiindcă simt că am lucruri utile de împărtășit cu o masă mare de oameni”.

Aici putem începe să vorbim despre domeniul care mi-a cucerit sufletul fără să știu dintotdeauna și anume, psihologia. Cel mai mult mi-a plăcut să analizez situații, persoane, emoții. Dacă ar exista un tip de influencer care să își formeze un self-branding în această direcție, aș accepta bucuroasă poziția începând de acum. Nu cred că voi fi niciodată acea persoană cu poze “fashion” pe Instagram, fiindcă, deși îmi place să-mi cumpăr haine și să creez outfit-uri, aceasta nu e nici pe departe pasiunea mea cea mai mare. Nici machiajul nu e o pasiune pentru mine, nici măcar un hobby, fiindcă am doar un nivel de bază în ceea ce privește produsele cosmetice și nu vreau să intru mai profund în această lume a “frumuseții” (#beauty). Nici să povestesc lucruri nu mă prea pricep, aparent sunt interpretată ca fiind arogantă mereu când încerc să împărtășesc o bucățică din viața mea reală pe internet și, oricum, am explicat într-o postare anterioară că discursul verbal nu e punctul meu forte. Ce pot face atunci?

Mă pricep să scriu. Am cât de cât un ochi artistic, pot fotografia și filma lucruri interesante din unghiuri favorabile și să le confer un sens într-o creație mai mare. Mă pot folosi de tonul meu prietenos pentru a-i încuraja pe oameni să-și urmeze visele, cumva, dar mi-e greu să fiu vulnerabilă în fața unei camere atâta timp cât știu ce hău plin de ură se poate căsca pe partea cealaltă, după postarea materialului pe internet. Pot să recomand produse, fiindcă niciodată nu aș minți cu adevărat despre ceva (doar minciunile albe impuse de conținutul promo-ului); nu aș promova niciodată ceva oribil sau care-mi încalcă moralitatea. Cel mai bine mă pricep la a fi haotică și a crea lucruri pline de imperfecțiuni pe care eu le iubesc, fiindcă imperfecțiunile dau de înțeles pentru mine că acolo există viață, dăruire și sinceritate. Nu știu cum să targetez toate aceste trăsături și abilități ale mele pentru a atrage în comunitate oameni asemănători, pozitivi, cu pasiune pentru cultură și dezvoltare personală (am credința că acesta e și genul de oameni care ar aprecia romanele mele), însă sper ca ușor-ușor să ajung acolo. Trebuie să descopăr odată și-odată cheia care va dezlega misterul popularității online pentru oamenii ca mine.

Sper că e lesne de înțeles că în viziunea mea eu, cărțile mele și tot ce creez sau public pe internet este de fapt unul și același lucru, adică totul se reîntoarce la sine și nu încerc să mă dedublez sau să-mi creez personalități diferite pentru a îndeplini anumite scopuri. Cumva, dacă unui om îi displace o încercare de-a mea de a posta un videoclip diferit (cum sunt cele recente în care recit poezii), asta înseamnă automat că nu mă place pe mine; iar dacă nu mă place, n-ar trebui să mă urmărească, fiindcă eu de asemenea văd oamenii pe care-i urmăresc și-i apreciez online ca pe niște întreguri, deci, prin urmare, mi-ar plăcea orice ar posta fiindcă îmi place de ei cu adevărat. Are sens ce zic? Lăsând la o parte lamentările mele personale, am o întrebare pentru voi care poate va face lumină și-n cazul meu:

Cum alegeți “influencerii” care vă plac? Care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru voi o persoană pentru a vă face să o urmăriți pe toate rețelele de socializare zilnic?

Exprimarea în scris îmi e mai la îndemână

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

Aproape de fiecare dată când am fost nevoită să-mi exprim părerea cu privire la ceva în viața reală, verbal, am dat-o în bară. Exceptând cazurile în care 1) consumasem alcool sau alte substanțe psihoactive, astfel încât prin urmare nu mai aveam deloc un filtru al debitului verbal și 2) mă simțeam în mod natural extrem de confortabil cu persoanele din jurul meu, lucru care nu mi se întâmpla foarte des în trecut, puteai să juri că fluxul meu verbal aparținea unei persoane care n-a citit în viața ei o carte.

În mare parte, această problemă m-a afectat în spațiul academic, unde sunt și am fost dintotdeauna persoana tăcută care are de obicei numai intervenții umoristice, cumva pe lângă subiect, sau, rareori, persoana furioasă pe un subiect discutat în clasă care pur și simplu nu se mai poate abține din a nu spune ce gândește cu adevărat. Așadar, excepție făcând și situațiile limită, nu știu cum să țin un discurs sau un monolog oral pe un ton calm, fără să simt că fierbe sângele în mine și vreau să lovesc pe cineva. Asta din cauza faptului că opiniile mele sunt de obicei foarte puternice și, și mai des, împotriva a multe lucruri convenționale. Apare deci frica și instinctul automat de apărare prin care, înainte de a-mi putea măcar vocaliza argumentul, simt deja nevoia de a mă proteja. Așa că sfârșesc prin a nu spune nimic sau prea puțin, lucru care ajunge să fie interpretat greșit.

De-a lungul vieții m-a perturbat și nu prea această tăcere forțată a mea, căci într-adevăr cu unii oameni n-are rost să discuți, nu merită să-ți împarți cunoștințele și experiențele cu el. Pe de altă parte, mi-aș fi dorit să am cuvintele la mine și puterea să le rostesc în multe situații în care m-am simțit “bullied” sau luată peste picior de anumite persoane. Această aparentă incapacitate a mea de a-mi exprima gândurile și emoțiile i-a făcut pe mulți să creadă că au câștigat un argument împotriva mea. Fiind totuși o fire destul de supărăcioasă și răzbunătoare, am avut mereu grijă să le plătesc cu aceeași monedă, dar asta a devenit obositor în timp… Și-astfel am ajuns să-mi doresc să-mi exprim furia pe moment, să spun întreg adevărul pe moment și nu să țin toate aceste gânduri nerostite în mine până când explodez.

Sufăr de acest așa-zis handicap din motive care nu-mi sunt clare, dar cel mai probabil din cauza faptului că în copilărie am fost în mod indirect cenzurată (ignorată ar fi un termen mai bun), iar apoi m-am învățat singură să devin tăcută, să par docilă, și să fiu mai degrabă persoana care ascultă și absoarbe în ea energiile celorlalți, decât cea care se descarcă. Am realizat destul de târziu, cam acum vreo doi ani, că această atitudine îmi face de fapt rău. Chiar dacă am avut poveștile și romanele mele fictive unde mi-am transpus toată furia și viziunea asupra lumii, mi-ar fi fost de ajutor să pot rosti de fapt, cu voce tare, tot ce-am gândit de-a lungul timpului. Numai din anxietatea că, cel puțin în mediul academic, se cere un anumit nivel în exprimare pe care eu în scris îl găsesc cu mare ușurință, însă verbal nu-l pot decât masca prin umor forțat sau tăcere acută, numai din motivul ăsta mai bine-mi țin gândurile pentru mine (teama de eșec).

Gândesc mult. Orice om, când primește informații noi din exterior, are o reacție la acestea, însă ale mele sunt de cele mai multe ori conștiente. Îmi stau pe buze, dar adeseori tind să am o atitudine arogantă asupra lor, fiindcă mi se par non-probleme; fiindcă multe subiecte, cel puțin în mintea mea, sunt deja rezolvate și am căzut la pace cu ele (“mie mi-e clar și asta mi-e suficient”, gândesc), deci mi se pare absurd să le reiau, dar, pe de altă parte, mi-aș dori ca interlocutorii să audă aceste concluzii ale mele pentru a împărtăși sentimentul de comunicare bidirecțională, de a lăsa un impact asupra minții altei persoane. Probabil că par destul de ștearsă în ochii unui necunoscut atunci când schimbăm niște banalități, însă și când am ales să grăiesc cu adevărat, m-am lovit de peretele care îmi dă impresia că nu sunt luată în serios. Cumva, mi se pare că am și dreptate atunci când jur că-mi pot da seama că cineva are disponibilitatea întreagă de a-mi acorda atenția și când nu, și că pot vorbi confortabil minute în șir în baza unui anumit subiect, însă acea siguranță e mai greu de obținut și încă nu-s perfect convinsă că nu e totul doar în capul meu. Se mai pune de asemenea și problema esenței, care pentru mine contează mai mult decât orice formă (stângăcie de exprimare). În cea mai mare parte, frica se datorează faptului că simt că nimeni nu ar avea răbdare să asculte cât de multe lucruri aș avea eu de fapt de spus, dar poate că și asta e o altă oglindă a nerăbdării mele în sine.

N-am reușit să construiesc niciodată un argument verbal, fiindcă mi se pare că oamenii vor mereu direct concluzia, iar asta mi se pare imposibil de făcut, chiar și cu problemele deja rezolvate în sinea mea, fiindcă totul trebuie explicat pas cu pas pentru mine.

Ce ne facem când trebuie să țin un discurs public? Am fost pusă în această situație de multe ori și nu știu ce a ieșit. Sunt mult prea succintă, știu. Îmi place să fiu practică, simplă și la obiect. E o caracteristică a zodiei mele, însă cuvintele “profunzime” și “înțelepciune” rezonează de asemenea mult cu mine, în sensul în care mereu aspir înspre astfel de însușiri. Nu știu ce trebuie făcut mai exact, sunt pe de altă parte convinsă că nu sunt deloc singura persoană ce suferă de o astfel de problemă și sper să o remediez măcar așa: scriind pe acest blog, exprimându-mă fără să-mi fie frică, poate găsind aliați, oricum ignorându-i pe cei care doar judecă, fără să gândescă (cum spunea Jung) și lărgindu-mi aria de autocunoaștere.

La voi cum arată balanța dintre exprimarea în scris și cea orală?