Exprimarea în scris îmi e mai la îndemână

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

Aproape de fiecare dată când am fost nevoită să-mi exprim părerea cu privire la ceva în viața reală, verbal, am dat-o în bară. Exceptând cazurile în care 1) consumasem alcool sau alte substanțe psihoactive, astfel încât prin urmare nu mai aveam deloc un filtru al debitului verbal și 2) mă simțeam în mod natural extrem de confortabil cu persoanele din jurul meu, lucru care nu mi se întâmpla foarte des în trecut, puteai să juri că fluxul meu verbal aparținea unei persoane care n-a citit în viața ei o carte.

În mare parte, această problemă m-a afectat în spațiul academic, unde sunt și am fost dintotdeauna persoana tăcută care are de obicei numai intervenții umoristice, cumva pe lângă subiect, sau, rareori, persoana furioasă pe un subiect discutat în clasă care pur și simplu nu se mai poate abține din a nu spune ce gândește cu adevărat. Așadar, excepție făcând și situațiile limită, nu știu cum să țin un discurs sau un monolog oral pe un ton calm, fără să simt că fierbe sângele în mine și vreau să lovesc pe cineva. Asta din cauza faptului că opiniile mele sunt de obicei foarte puternice și, și mai des, împotriva a multe lucruri convenționale. Apare deci frica și instinctul automat de apărare prin care, înainte de a-mi putea măcar vocaliza argumentul, simt deja nevoia de a mă proteja. Așa că sfârșesc prin a nu spune nimic sau prea puțin, lucru care ajunge să fie interpretat greșit.

De-a lungul vieții m-a perturbat și nu prea această tăcere forțată a mea, căci într-adevăr cu unii oameni n-are rost să discuți, nu merită să-ți împarți cunoștințele și experiențele cu el. Pe de altă parte, mi-aș fi dorit să am cuvintele la mine și puterea să le rostesc în multe situații în care m-am simțit “bullied” sau luată peste picior de anumite persoane. Această aparentă incapacitate a mea de a-mi exprima gândurile și emoțiile i-a făcut pe mulți să creadă că au câștigat un argument împotriva mea. Fiind totuși o fire destul de supărăcioasă și răzbunătoare, am avut mereu grijă să le plătesc cu aceeași monedă, dar asta a devenit obositor în timp… Și-astfel am ajuns să-mi doresc să-mi exprim furia pe moment, să spun întreg adevărul pe moment și nu să țin toate aceste gânduri nerostite în mine până când explodez.

Sufăr de acest așa-zis handicap din motive care nu-mi sunt clare, dar cel mai probabil din cauza faptului că în copilărie am fost în mod indirect cenzurată (ignorată ar fi un termen mai bun), iar apoi m-am învățat singură să devin tăcută, să par docilă, și să fiu mai degrabă persoana care ascultă și absoarbe în ea energiile celorlalți, decât cea care se descarcă. Am realizat destul de târziu, cam acum vreo doi ani, că această atitudine îmi face de fapt rău. Chiar dacă am avut poveștile și romanele mele fictive unde mi-am transpus toată furia și viziunea asupra lumii, mi-ar fi fost de ajutor să pot rosti de fapt, cu voce tare, tot ce-am gândit de-a lungul timpului. Numai din anxietatea că, cel puțin în mediul academic, se cere un anumit nivel în exprimare pe care eu în scris îl găsesc cu mare ușurință, însă verbal nu-l pot decât masca prin umor forțat sau tăcere acută, numai din motivul ăsta mai bine-mi țin gândurile pentru mine (teama de eșec).

Gândesc mult. Orice om, când primește informații noi din exterior, are o reacție la acestea, însă ale mele sunt de cele mai multe ori conștiente. Îmi stau pe buze, dar adeseori tind să am o atitudine arogantă asupra lor, fiindcă mi se par non-probleme; fiindcă multe subiecte, cel puțin în mintea mea, sunt deja rezolvate și am căzut la pace cu ele (“mie mi-e clar și asta mi-e suficient”, gândesc), deci mi se pare absurd să le reiau, dar, pe de altă parte, mi-aș dori ca interlocutorii să audă aceste concluzii ale mele pentru a împărtăși sentimentul de comunicare bidirecțională, de a lăsa un impact asupra minții altei persoane. Probabil că par destul de ștearsă în ochii unui necunoscut atunci când schimbăm niște banalități, însă și când am ales să grăiesc cu adevărat, m-am lovit de peretele care îmi dă impresia că nu sunt luată în serios. Cumva, mi se pare că am și dreptate atunci când jur că-mi pot da seama că cineva are disponibilitatea întreagă de a-mi acorda atenția și când nu, și că pot vorbi confortabil minute în șir în baza unui anumit subiect, însă acea siguranță e mai greu de obținut și încă nu-s perfect convinsă că nu e totul doar în capul meu. Se mai pune de asemenea și problema esenței, care pentru mine contează mai mult decât orice formă (stângăcie de exprimare). În cea mai mare parte, frica se datorează faptului că simt că nimeni nu ar avea răbdare să asculte cât de multe lucruri aș avea eu de fapt de spus, dar poate că și asta e o altă oglindă a nerăbdării mele în sine.

N-am reușit să construiesc niciodată un argument verbal, fiindcă mi se pare că oamenii vor mereu direct concluzia, iar asta mi se pare imposibil de făcut, chiar și cu problemele deja rezolvate în sinea mea, fiindcă totul trebuie explicat pas cu pas pentru mine.

Ce ne facem când trebuie să țin un discurs public? Am fost pusă în această situație de multe ori și nu știu ce a ieșit. Sunt mult prea succintă, știu. Îmi place să fiu practică, simplă și la obiect. E o caracteristică a zodiei mele, însă cuvintele “profunzime” și “înțelepciune” rezonează de asemenea mult cu mine, în sensul în care mereu aspir înspre astfel de însușiri. Nu știu ce trebuie făcut mai exact, sunt pe de altă parte convinsă că nu sunt deloc singura persoană ce suferă de o astfel de problemă și sper să o remediez măcar așa: scriind pe acest blog, exprimându-mă fără să-mi fie frică, poate găsind aliați, oricum ignorându-i pe cei care doar judecă, fără să gândescă (cum spunea Jung) și lărgindu-mi aria de autocunoaștere.

La voi cum arată balanța dintre exprimarea în scris și cea orală?

Lasă un comentariu!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.