Diferența dintre a fi creștin și a fi credincios

Photo by Michael Morse on Pexels.com

Iarăși țin să anunț că nu voi aduce definiții din dicționar pentru cei doi termeni sau informații istorice, etimologice, etc. Voi vorbi, ca și până acum, strict subiectiv și din propria mea experiență. Ideea articolului a pornit de la pasajele citite astăzi din cartea lui Michel Onfray, “Scurt manifest hedonist“, prin intermediul cărora am realizat că de cele mai multe ori am o mentalitate mai asemănătoare cu cea a ateilor, decât cu a credincioșilor/creștinilor declarați. Am remarcat astfel că distincția dintre cei doi termeni nu este deloc clară și poate crea grave confuzii la nivel conversațional, astfel încât am decis ca aceasta să fie prima dată când eu vorbesc deschis pe internet despre religia și credințele mele.

În primul rând, voi spune de la început că în general sunt anti-religie sau, mai degrabă, împotriva practicilor religioase, în special cele creștin-ortodoxe. Deși aceasta este religia în care am fost botezată și cea predominantă în țara noastră, încă de când eram mică m-au scârbit și chiar speriat pe alocuri tradițiile bisericești la care am luat parte în diverse momente ale vieții. Nu mă refer doar la groaznicele nopți de Paște, când oamenii cu lumânări aprinse se împing unii în alții și aproape că-și dau foc reciproc, ci chiar și la botezuri sau cununii, care au ajuns de mult timp să fie ceva ce trebuie făcut de ochii lumii, fără nicio altă semnificație; ca să nu mai vorbim despre dogma creștină, așa cum e ea predicată de minunații noștri preoți cu straie de aur. Ultima oară când a trebuie să mă spovedesc aveam vreo 9-10 ani, cred, și m-am opus în fața preotului, întrebând intrigată de ce trebuie să stau în genunchi în fața lui. Nu el e Dumnezeu, iar Dumnezeul meu, încă de atunci, nu mă voia tot timpul umilă. Ca să nu mai spun că întrebările preotului erau de tipul “ți-ai mințit părinții?” sau “vorbești urât uneori?”, de parcă astea nu sunt etape normale în dezvoltarea unui copil, curios să experimenteze tot ce se poate.

Nu are rost să comentez mai mult pe această temă fiindcă orice român deschis la minte știe la ce mă refer, cunoaște indignarea și scepticismul cu care ajungi să privești toate aceste lucruri.

Mai mult decât atât, sunt adepta acelui citat preluat dintr-o “memă” de pe internet, cu Dumnezeu care spune: “Stop taking my book so literally!“, adică faptul că Biblia nu trebuie interpretată chiar mot a mot.

De când am recunoscut divinitatea ca fiind ceva cât se poate de real în viața mea, adică prin clasa a VII-a, când aveam 13 ani, am avut fel de fel de curiozități și-am încercat să-mi găsesc propriile interpretări pentru “Cartea Sfântă” și să citesc cât mai mult despre îngeri, nefilimi (de la îngerii căzuți a pornit toată curiozitatea mea), etc. Evident, încă mi-e neclar, iar argumente începând cu: “Biblia a fost scrisă de oameni, iar oamenii sunt supuși greșelilor” până la “cele zece porunci sunt metafore pentru suflet, nu legi pentru minte” îmi bâjbâie prin creier până într-o zi când o să-mi pice fisa și-o să înțeleg toată treaba asta cu legătura dintre scriptură și credința adevărată (ca stil de viață, internalizată). Tocmai pentru că pare că Dumnezeul creștin este unul dur, care te va iubi dacă te vei purta într-un anumit fel și te va alunga dacă nu, fiind portretizat chiar și ca fiind răzbunător în mai multe situații, evit să vorbesc despre credință în grupuri de oameni, fiindcă nu vreau să las impresia că într-un astfel de Dumnezeu cred eu. Această portretizare, pe lângă multe alte caracteristici care i se atribuie lui Dumnezeu, este de asemenea motivul pentru care nici nu vreau să aud sau să am vreo legătură cu BOR și acțiunile lor, propovăduirile lor și așa mai departe.

Pot admira bisericile din punct de vedere arhitectural și aerul lor mistic. Pot crede chiar în toate poveștile descrise în Primul Testament și să le iau ca atare drept fapte istorice, inclusiv venirea lui Isus pe pământ. Pot de asemenea să cred că rugăciunile chiar pot avea tot felul de efecte asupra corpului și minții, începând cu atingerea chakre-lor (păgânism?), până la factorul psihologic de auto-sugestie, dacă vreți. La fel și cu icoanele, cred că îți pot oferi un sentiment de siguranță, căci am dormit cu o icoană de buzunar în mână până la 14 ani. Da, e doar o pictură provenită din imaginația și interpretarea cuiva, obiectul în sine nu e sfânt (cred în sfințire așa cum cred și-n puterea cristalelor magice; în acest sens, cred mai degrabă în energia cristalelor, care măcar provin din pământ, decât în apa așa-zis sfințită pe care am văzut-o cu ochii mei fiind trasă cu un furtun din țeava de la un bloc direct în marele butoi de unde veneau oamenii să-și umple sticlele), însă simbolistica acestor lucruri poate fi cu adevărat dătătoare de putere (în cadrul sinelui, nu puteri supranaturale). Pot crede că multe lucruri (înafară de botez, cununie, împărtășanie, spovedanie, feștanie și ce alte -ii or mai fi, care se fac doar într-o bătaie de joc și cu simplul scop de a dona niște bani preoților) ce țin de creștinism chiar sunt “pe bune”, din punct de vedere spiritual, însă nu sunt sigură pe ele, nu m-am convins încă cu adevărat, așa că singurul lucru de care sunt cu adevărat sigură e legătura mea cu Dumnezeu, așa cum îl cunosc în sinea mea.

Admir în teorie chiar și alte religii, iar unele practici mi se par simpatice – cele care nu încearcă (sau cel puțin nu atât de flagrant) să-ți bage idei în cap, să te îndoctrineze mai degrabă băgându-l pe Satana în tine decât să te lepede de el. Mă refer la predici, discuțiile tematice ținute de un pastor care doar încearcă să dea mai departe pilde; lucruri firești și care nu rănesc pe nimeni precum: să nu judeci, să nu cauți răzbunare, să înveți să (te) ierți… Dar nu într-un sistem de pedepse și recompense! Toată lumea știe că așa funcționează, în mintea multora, religia la noi. Avem ideologia rușinii bine instaurată, cât și, mai ales, pe cea a păcatului. Păcatul strămoșesc pentru care noi trebuie să plătim. E același lucru cu atunci când o persoană de culoare afirmă că toți caucazienii din lume poartă în ei o vină pentru sclavia prin care au trecut negrii (chiar și oamenii care n-au văzut poate niciodată o persoană de culoare pe viu), iar de asta acum trebuie să facă un pas în spate fiindcă noi, albii, “am strălucit destul”; sunt de acord cu partea în care persoanele privilegiate și aflate în poziții de putere ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a-i ajuta pe cei mai puțin privilegiați, dar vinovăția asta ce ar trebui purtată pentru nimic e un lucru îngrozitor; același lucru și cu nemții de acum, despre care se spune că poartă cu ei faptele lui Hitler și toate morțile cauzate evreilor de către acesta… Unde mai e individul în toată această poveste? De ce eu personal ar trebui să “plătesc” sau să mă simt vinovată că Eva a mușat din măr? Probabil aș fi făcut la fel; tocmai de aceea suntem oameni, pentru a greși și a învăța din experiențe, nu pentru a fi sfinți și prin urmare perfecți din punct de vedere moral.

Mi-ați spune poate că e ceva fundamental la mijloc pe care nu-l înțeleg, însă când văd oameni pe Facebook și-n viața reală atât de îndobitociți, cu o gândire atât de eronată despre religie și Dumnezeu, îmi vine să închid ochii la absolut tot ce înseamnă creștinism.

Cum spuneam mai sus, admir și chiar îmi face plăcere să studiez teoretic cam ce se întâmplă în alte religii, dar niciuna nu mi se pare mai bună ca alta fiindcă niciuna nu integrează complet ceva ce ar trebui să fie atât de simplu și încadrat în: nu răni alți oameni, incluzând propria persoană, și încearcă pe cât posibil să te dezvolți, să faci ce poți mai bine pentru a lăsa lumea un loc mai frumos decât l-ai găsit. Mai că filozofia lui Nietzsche sună mai realist decât orice ar predica un preot în bisericile noastre.

Cam pe acolo se învârte credința mea. Pot eu să bag mâna-n foc că a existat sau nu a existat un Isus Hristos care a murit pe cruce pentru păcatele noastre acum 2000 și ceva de ani? Nu, nu pot, însă cred că oricum putem înțelege ceva de aici, chiar și dacă ar fi o simplă poveste fictivă citită într-o carte. Creștinismul are cumva ca nucleu suferința și folosirea ei ca motor al unui proces de transformare (întru mântuirea păcatelor?), lucru destul de evident pentru un om oarecare, cât de cât trecut prin viață; așadar, pot fi de acord cu această parte atât de accentuată din religia mea, însă prefer să mă concentrez mai tare pe momentul prezent, pe propriul meu sistem de moralitate și să merg pe principiul că nimeni nu îți datorează nimic în viață: nicio răsplată dacă ai făcut ceva bine și nicio pedeapsă dacă ai făcut ceva rău, căci cel mai mare dușman (și deci “pedepsitor”, călău) al omului este omul însuși, nu-i așa? Ce atâtea discuții despre moralitatea creștină, pe când moralitatea umană și individuală este dată la o parte, ca și când n-ar juca un rol primordial în stilul de viață al cuiva, până la urmă. Sistemul meu de credințe și valori este unul complex și greu de pus într-un articol, însă cred că ați prins esențialul.

Cred și am crezut mereu într-un Dumnezeu atot-ce-vreți-voi, întruchiparea bunătății și am simțit energie primită din sursa aceasta; Dumnezeul meu e “satanist” prin faptul că vrea ca eu să fiu cea mai bună versiune a mea, să fac tot ce e bine pentru mine mai întâi și apoi pentru alții (am “păcătuit” gândind că dacă fac ce e bine doar pentru alții, ignorându-mi propriile nevoi, asta mă face un om bun – din contră!), iar toate astea nu ca să ajung apoi într-un rai imaginar (raiul și iadul sunt tot pe Pământ, am impresia), ci pentru a mă bucura din plin de tot ce înseamnă #viață. Am avut multe procese de conștiință în care am încercat să ader la reguli dure, blamându-mă și căindu-mă după fără motiv fiindcă încălcasem niște reguli în care nu credeam de fapt (oare chiar trebuie să întorci și celălalt obraz? sau odată și-odată trebuie să te ridici și să te aperi când nimeni altcineva nu o face?), fiind judecată de oameni auto-intitulați “credincioși”; în Dumnezeul lor, care i-ar fi “învățat” să se poarte și să gândească așa, eu una nu vreau să cred.

De câte ori am vrut să fiu “rațională” și să-mi spun lucruri precum “e doar în mintea ta” sau “de fapt la tine e toată puterea, tu ești propriul tău dumnezeu și deții controlul asupra vieții tale” (asta e absurd nu? cu toții știm că nu e așa, e suficient doar să încerci să-ți controlezi destinul și-o să rămâi înfrânt și fără puteri în fața acelui ceva mai mare decât tine), ei bine, m-am întors mereu la credință. Nu pot și nu vreau să demonstrez nimănui că Dumnezeu există, fiindcă frumusețea e că și dacă crezi și dacă nu, universul se mișcă într-un anumit fel oricum, însă ai șanse mai mari să te aliniezi cu el dacă decizi să nu fii ateu. Prin Dumnezeu înțeleg de asemenea tot ce e frumos în lume, de la natură, la sentimente. Tot ce înseamnă creație, inclusiv puterea mea creatoare din punct de vedere al artei. La fel cum nu contează dacă crezi în iubire sau nu, ea oricum îți poate apărea în viață pe neașteptate, la fel și cu Dumnezeu. Dar, dacă un creștin se definește în felul acela “judgemental” și plin de sentimente refulate și pur și simplu ură împotriva lucrurilor “anormale” (homosexualitate, “preacurvie” – ce-o mai fi însemnând și asta), adică folosirea religiei ca unealtă împotriva umanității până la urmă – nu, nu sunt creștină. Religia e un instrument de manipulare a maselor – am auzit asta des și consider că e perfect adevărat. Nu vreau să fac parte dintr-o astfel de mișcare sau să o încurajez în vreun fel.

Am spus-o și-o s-o mai repet, ca ultimă concluzie: Dumnezeu n-are nicio treabă cu religia.

Lasă un comentariu!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.