Despre cum nu poți adopta o pisică la 21 de ani

Photo by Pixabay on Pexels.com

Pisicile nu au fost niciodată o “modă” pentru mine. Obsesia mea pentru ele nu a apărut odată cu Grumpy Cat sau filmulețele amuzante cu pisicuțe jucăușe postate pe internet de-a lungul vremii. Mi-au plăcut pisicile dinainte să am internet, calculator sau prea multe cuvinte în vocabular. Mi-au plăcut de la sine sau genetic, mi-au plăcut încă dinainte de a mă naște, îmi place să cred. Orice necaz mi s-ar întâmpla, mi-e suficient să văd măcar o poză cu o pisică pentru a mă înveseli, darmite să mai am și ocazia de a putea atinge una. Oricine mă cunoaște, știe că sunt genul de om care face un sunet cu două octave mai sus decât tonalitatea mea normală atunci când văd o pisică și încerc să mă apropii cu inima cât un purice de ea, sperând că mă va lăsa să o mângâi. Tocmai de aceea experiența mea din ultimele două săptămâni mi-a lăsat un gust extrem de amar pe buze.

Pentru că recent am decis odată și pentru totdeauna că voi păstra un ritm de viață sănătos și liniștit, fără excese, am hotărât că este momentul să devin “mama” unei pisicuțe. Este un moment oportun din viața mea atât pe plan psihic, cât și fizic și financiar, din moment ce urmează să îmi iau un job part-time (pentru că am nevoie de timp și pentru a-mi continua studiile). Mi-am zis dintotdeauna că nu mi-aș asuma această responsabilitate dacă nu aș putea să o duc până la capăt, să ofer pisicii mele tot ce are nevoie. Zis și făcut! Am comandat toate cele necesare viitorului meu animăluț, de la litieră, la hrănitor automat (să mă asigur că dacă lipsesc mai multe ore pe zi, pisicuța nu va rămâne nemâncată), la mâncare umedă și uscată. Apoi am încercat să apelez pe rând, mai întâi la o doamnă care postase un anunț pe Facebook legat de adoptarea unui pui de pisică, și-apoi chiar la o asociație destul de cunoscută la noi, însă niciuna dintre aceste încercări nu s-a putut concretiza, de unde și dezamăgirea mea. Iată cum au avut loc cele două încercări de a adopta o pisicuță pentru mine:

Prima încercare

Am contactat, după cum vă spuneam, o doamnă de pe Facebook care zicea că a găsit un pui de pisică în fața blocului și l-a luat în grijă. Am intrat în mai multe grupuri de adopții în perioada aceasta, pentru a avea cât mai multe opțiuni. Să nu credeți că voiam o pisică anume, de rasă sau care să arate într-un anume fel, fiindcă pentru mine toate pisicile sunt frumoase. Singura mea dorință era să fie suficient de mare ca vârstă cât să poată mânca mâncare solidă și aș fi preferat să fie o pisică obișnuită în apartament, fiindcă cele de pe stradă se adaptează mai greu, mă gândeam eu. Era puțin ciudat faptul că postarea doamnei avea vreo două luni, însă încă nu dăduse pisica. I-am prezentat doamnei situația mea totuși, fiindcă nu-mi puteam scoate din minte animăluțul gri, pufos, care avea ceva special, situație care suna cam așa:

“bună ziua, aș dori să adopt pisicuța. am 21 de ani, locuiesc într-un apartament din București în zona cutare, am achiziționat recent toate lucrurile necesare întreținerii unei pisici, nu am balcon, am plasă la geamuri, urmează să am un job pentru a fi sigură că-mi permit să îngrijesc pisicuța, facultatea mă ține în oraș, deci nu am cum sau unde altundeva să fiu plecată mai mult de câteva ore pe zi”

Doamna n-a zis nimic inițial, rămăsese chiar să ne auzim a doua zi la telefon, însă nu m-a mai sunat, așa că am revenit cu un mesaj. Doamna mi-a spus că “am pus-o pe gânduri”, că ce se va întâmpla cu pisica dacă eu plec?, așa că i-am spus din nou că nu plec nicăieri, nu am cum, iar pentru orele din zi în care nu voi fi acasă, am cumpărat special un hrănitor automat ce poate fi programat la două ore. I-am spus că în cel mai rău caz, dacă plec undeva de sărbători, iau pisica cu mine, sau, într-un caz și mai grav, pot ruga un părinte, un prieten sau un vecin chiar să o îngrijească. I-am adus toate asigurările necesare că nu aș lăsa pisica de izbeliște, însă doamna o ținea una și bună că “nu-mi vine să cred că la 21 de ani nu pleci nicăieri”. Concluzia la care am ajuns în acel caz a fost că doamna nu voia să dea de fapt pisica, poate se atașase de ea, cine știe, având în vedere vechimea anunțului. Am zis că am întâlnit doar o persoană nepotrivită, așa că am decis să apelez la o sursă mai profesionistă pentru adopție: așa că am apelat la o asociație.

A doua încercare

Nu o să reiau toate detaliile, însă practic am povestit din nou despre toate condițiile pe care i le pot oferi pisicii, programul meu zilnic, despre mine în general și chiar și despre activitățile mele literare când am vorbit cu doamna la telefon. Se pare că am nimerit din lac în puț, căci doamna îmi tot repeta: “la 21 de ani eu nu aveam preocupările tale, nu mă gândeam la responsabilități, abia pe la 30 și ceva am descoperit dragostea pentru pisici”. Mă obișnuisem deja cu gândirea asta, am zis să trec peste această prejudecată și să continui să încerc să o conving pe doamnă că sunt o persoană responsabilă, că nu aș abandona, neglija sau răni pisica în niciun fel, că o vreau pe întreg parcursul vieții ei, că m-am gândit la toate variantele posibile și că orice ar fi, nu aș abandona-o. Această adopție venea, desigur, și cu un contract, în baza căruia aș fi fost obligată să aduc dovezi constante despre bunăstarea pisicii și sunt sigură că eram de acord și cu anumite pedepse legale dacă se întâmpla ceva pisicii de care răspundeam prin semnătură. Mă gândeam că faptul că aș fi fost dispusă să semnez un astfel de contract însemna că știu “în ce mă bag” și ce responsabilitate îmi asum. După o conversație telefonică de cincisprezece minute, doamna a spus că “am pus-o într-o cumpănă” și că vrea să vorbească și cu mama mea, citez, “să vorbească cu un adult”.

Se pare că doamna se considera deasupra legii, din moment ce statul mă consideră deja adult de aproape patru ani.

M-am gândit totuși că vrea să vorbească și cu mama mea fiindcă ea este proprietara de drept a apartamentului în care stau, așa că ar fi avut sens să aibă un acord direct din partea ei pentru adopția pisicii. După această convorbire dintre ele două, am revenit cu un mesaj la doamna, care a găsit un nou argument împotriva mea: faptul că la Tg-Jiu, orașul meu natal, se află în curtea mea o pisică și un câine nesterilizați. Doamna nu a vrut să înțeleagă că eu sunt plecată de la vârsta de 14 ani de acolo și nu răspund de acele animale, însă i-am argumentat că în privința câinelui pot garanta că nu vor apărea pui nedoriți, “care să ajungă pe stradă”, din punctul ei de vedere, fiindcă pe Cookie o avem de 13 ani și niciun câine de sex masculin nu poate intra în curte pentru a o lăsa gestantă. Cât despre pisică, este impropriu spus că e a noastră, atâta doar că s-a obișnuit cu câinele, iar mama mea le hrănește pe amândouă. Repet: eu nu locuiesc acolo, abia merg în vizită, rar interacționez cu aceste animale și nu răspund de ele. Promit însă, dacă asta înseamnă ceva, că niciodată nu am abandonat sau rănit vreun animal și nu aș fi permis să se întâmple asta oricum; puii “nedoriți” ar fi ajuns oricum în grija cuiva. I-am spus doamnei toate aceste lucruri, însă nu a vrut să facă diferența dintre acțiunile mamei mele și acțiunile mele proprii, de care aș fi răspuns direct în fața legii. Desigur că eu mi-aș steriliza pisica de apartament, dar nu-mi permit să mă ocup și de celelalte două animale care, repet, practic nu sunt ale mele.

În baza acestui argument, doamna a depășit limita și a intrat pe terenul “dar unde e dragostea ta față de animale?”. Ei bine, dragostea mea față de animale este atât în suflet, cât și în minte, fiindcă sunt conștientă că nevoile lor sunt asemănătoare cu cele ale unui copil. M-am simțit deja ridicol să dau astfel de răspunsuri personale unei străine care pretinde că pune interesul animalelor în primul rând. I-am mai spus și că am vrut să adopt de la asociație pentru a-i ajuta și pe ei, fiindcă, până la urmă, cu asta se ocupă, nu? Cu îngrijirea animalelor până ce își vor găsi o casă permanentă. Altfel, puteam oricând da o tură prin oraș și să găsesc o pisică pe care să o iau acasă. Nu îmi e “teamă” de costurile vizitei la veterinar, m-am informat și cu privire la acest aspect și mi-aș fi asumat și respectivele cheltuieli oricum.

Încă sunt șocată de atitudinea celor două doamne, ambele cred că trecute de treizeci de ani, ca să vin cu propriile mele prejudecăți. Înainte de a se interesa de orice, au avut mai întâi de făcut comentarii pe baza vârstei mele. Țin să menționez că știu fete chiar și mai mici decât mine care au copii, copii umani, nu patrupezi, care sunt mult mai responsabile decât par a fi fost mulți părinți din alte generații (dacă ne luăm după rezultate, nu?). Eu voiam să devin mămica unei pisici, căci până ce voi avea copii mai sunt câțiva ani buni. Cu toate acestea, persoane din aceeași generație cu cele două doamne au tot timpul ceva de comentat la adresa “preocupărilor tinerilor din ziua de azi” – bănuiesc că atunci suntem judecați după criteriile de “adult”, însă când chiar dăm dovadă de seriozitate și implicare, brusc ne pierdem credibilitatea.

Din fericire, prietenii mei de pe Facebook mi-au sărit repede în ajutor, având o grămadă de pisicuțe gata de adoptat (și stăpâni fără astfel de prejudecăți). Urmează în următoarele zile să vă prezint viitorul meu mic companion, pe care o să-l iubesc și o să-l protejez ca pe ochii din cap; ce bine însă că nu trebuie să mai demonstrez asta nimănui, că “iubirea față de animale” nu mai e o competiție stupidă, ceva ce trebuie dovedit până-n pânzele albe. E suficient pentru mine să-mi cunosc capacitățile, “chiar și la cei 21 de ani ai mei”. Nu mă așteptam ca această comunitate din România, de pseudoiubitori de animale, să fie atât de plină de prejudecăți și răutate. Am vrut să scriu acest articol cu precădere pentru a mă elibera, fiindcă mi se pare extrem de nedrept ce am experimentat, cât și pentru a-i atenționa pe viitori “tineri adoptatori” cu privire la ce fel de oameni dau animale spre adopție.

Prima doamnă cred că o fi căutat pe cineva care să lucreze doar de acasă și să nu iasă niciodată (a uitat oare cât de independente sunt pisicile de fapt?), iar a doua și-a găsit o scuză și mai patetică pentru a nu încheia un contract cu mine: faptul că eu aș fi printre vinovații care conduc spre abandonul de animale, deși argumentul ei n-avea nicio legătură cu deciziile mele și felul cum văd eu lucrurile. Pentru cei înclinați să considere că atitudinea celor două doamne a fost corespunzătoare, le readuc în vedere că binele unei pisici a fost ignorat în favoarea unei prejudecăți de prost gust și lipsită de justificare.

Advertisements

Lasă un comentariu!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.