Nu cred în sacrificiul din iubire

Photo by Engin Akyurt on Pexels.com

Aici vreau să vorbesc despre mai multe aspecte ale unei relații amoroase dintre două persoane. Nu cred că principiile de bază ale creștinismului – sacrificiul de sine și umilința (iertarea, întoarcerea celuilalt obraz), cât și elementele fundamentale ale curentului romantic ce fac referire la același tip de sacrificiu din iubire, la glorificarea unei iubiri unice care apare odată-n viață și trebuie să dureze până la sfârșitul ei, nu cred că toate aceste lucruri sunt de dorit sau de pus în practică într-o relație sănătoasă din zilele noastre.

După exemplul din “Suferințele tânărului Werther” a cărui premisă este “ori am această femeie pe care știam de la început că n-o pot avea, ori mă sinucid ca urmare ale acestei neîmpliniri”, și în zilele noastre este perpetuată această mentalitate; dacă o relație care părea ideală se încheie la un moment dat, acest lucru este văzut ca pe o tragedie fără seamăn, un eșec din partea vreunuia dintre parteneri. Este considerată o experiență irepetabilă, o pierdere ce nu poate fi compensată în niciun fel. Eu spun că e greșit și că acest tip de gândire este extrem de păgubos fără rost.

Așa cum suntem “mai mulți oameni” de-a lungul vieții, ne evidențiem mai multe părți ale noastre, tot acumulând experiență și, în mod ideal, ne apropiem din ce în ce mai mult de cine suntem (devenirea înspre sine), la fel avem și mai multe mari iubiri, întâlnim mai multe suflete pereche, în acord cu identitatea noastră din acea perioadă a vieții. Nu e nimic de plâns în terminarea acestora, cu atât mai mult dacă a fost o alegere asumată care conduce la evoluția noastră ca persoane. Vreau să fac referire și la gândirea de tipul “X nu a înțeles ce simțeam față de el și m-a dat la o parte, lasă, că o să realizeze el la un moment dat ce a pierdut”. Nimic mai fals! Dacă pe X nu l-a interesat de sentimentele tale acum, cel mai probabil peste zece ani nici nu-și va mai aminti cum te cheamă. Nu faci parte din călătoria lui, nu trebuie să bați la porți care nu se deschid (mai ales dacă ți-e spus clar că nu ești dorit acolo). E un mod de gândire jignitor față de barierele impuse de omul respectiv și, prin urmare, o jignire la adresa demnității și integrității sale și, mai mult decât atât, e o gândire care te plasează în poziția de victimă, din care e mult mai greu să ieși decât ar părea după ce te înveți să gândești astfel. Desigur că respingerea este dureroasă, însă te poți concentra pe aspecte mai pozitive, care să te ajute să te dezvolți, cum ar fi să te întrebi dacă nu cumva ești atras de persoane indisponibile emoțional și de ce (doar un exemplu); poți apoi lucra la asta, decât să îi porți pică omului care te-a respins în sinea ta, găsind argument precum cel de mai sus.

În urma eseului meu intitulat “De ce iubirea și norocul nu au nimic în comun” am auzit un argument de tipul “și eu am crezut de multe ori că simt ce ai descris despre găsirea persoanei potrivite și m-am înșelat (pentru că într-un final relația s-a terminat și, privind retrospectiv, a avut mai multe efecte negative decât pozitive asupra mea)”. Exact acesta este rolul relațiilor pe care le avem: să ne ajute să creștem, să ne ajute să explorăm părți din noi – bineînțeles că cel mai ușor ne va lovi în nesiguranțe și temeri, tocmai acolo trebuie lucrat cel mai mult pentru a deveni noi înșine cu adevărat. Cu atât mai bine că nu mai ai aceeași perspectivă asupra unei relații din trecut precum cea dinainte de a intra în relația respectivă. Ai evoluat de atunci. Cu atât mai bine că acum poți recunoaște mai ușor lucrurile pe care trebuie să le eviți. Dacă spui, în mod nefondat (omul respectiv nu era un abuzator, doar o persoană nepotrivită pentru tine) “fostul/fosta mea e de rahat”, e doar un alt fel de a te jigni pe tine însuți, de a te refuza, iar asta îți îngreunează procesul evolutiv. Replici precum “ce-o fi fost în mintea mea?” și “ce idiot/idioată am fost să aleg acea persoană pentru o relație” nu cauzează decât mai mult rău, mai multă confuzie în mintea ta. E varianta cea mai simplă de a evita să te înțelegi. De ce ai făcut anumite alegeri la un moment dat e exact ce trebuie să afli pentru a te cunoaște mai bine și a evita să repeți același tip de greșeli, același tipar în viitor. Asta nu înseamnă că persoana respectivă nu a fost “sufletul tău pereche” la momentul respectiv; aici intră în discuție percepția greșită cum că sufletele pereche sunt acei oameni “pentru care am fost făcuți”, care “ne completează”. Nu, dacă vrem să credem în legăturile karmice de acest tip, sufletele pereche există tocmai pentru a ne ajuta să ne reglăm conturile din trecut, să trecem peste piedicile generaționale din familia noastră – să ne împingă să lucrăm cu sinele, iar asta nu poate avea tot timpul o formă plăcută. De cele mai multe ori, trebuie să aibă o formă dureroasă pentru a ne putea vindeca ulterior.

Revenind la ideea sâcâitoare de sacrificiu, mie personal mi se pare printre cele mai mari red flag-uri într-o relație. Când cineva are o gândire de tipul “o să pun nevoile lui X peste ale mele ca să-i arăt că îl/o iubesc, sperând că va aprecia” eu zic că nu e loc de niciun raport sănătos acolo. Fiecare trebuie să aibă mai întâi grijă de sine însuși. Deseori, aceiași oameni vin la final cu reproșuri și îți scot ochii cu lucrurile pe care ei le-au făcut pentru tine, lucruri pentru care s-au sacrificat să le facă, i-a durut să le facă la momentul respectiv și pe care tu poate nici măcar nu le-ai cerut. Dacă vrei să faci un lucru bun și frumos pentru cineva, nu o faci luându-ți din tine, rupându-te-n bucăți, cum s-ar spune. Și nu o faci cu dorința de a-l subjuga pe celălalt să se poarte cum ți-ai dori pentru că îți e, într-o formă sau alta, dator. Iubirea nu ar trebui să vină la pachet cu ideea de sacrificiu. Ideea de sacrificiu în sine, în contextul pașnic al zilelor noastre (deci nu vorbim de sacrificiul eroic pentru țară sau în numele unei idei), nu-și mai are rostul. Nu poți trăi așa și să te simți întreg și cu adevărat împlinit. Sindromul salvatorului trebuie depistat la timp în gândire și în purtare și eliminat cu orice preț, altfel vei fi controlat de el; vei avea de suferit într-un mod doar fals altruist și te vei întreba de ce cel pentru care ai fi murit (să zicem, în extremă) nu îți întinde o mână de ajutor. Răspunsul este: pentru că nu-ți datorează asta. Dacă tu faci lucruri frumoase, de ajutor, atunci când persoana la care ții ți le solicită și vezi că nu are de gând să-ți întoarcă gestul când ai nevoie, cel mai bine e să pleci, să nu-i lași pe alții să te folosească; în niciun caz să stărui, “să întorci celălalt obraz” în speranța că omul respectiv va fi lovit de milostivenie și își va cere iertare în genunchi pentru fapta sa. Acei oameni sunt puși în drumul tău tocmai pentru ca tu să înveți să te respecți și să te iubești la adevărata ta valoare. Într-o lume în care nimeni nu-ți datorează nimic și nimic nu trebuie făcut, atunci când cineva vrea să facă ceva de folos pentru tine sau, invers, când simți că vrei să faci ceva pentru altcineva – acea voință născută dintr-un instinct, un sentiment ce face parte din categoria “dragoste” (față de lume și oameni, nu neapărat doar un partener romantic) trebuie apreciată și, în mod ideal, gestul trebuie întors după posibilități.

Contraargumentul cel mai adesea folosit e că eu nu înțeleg ce înseamnă sacrificiu și iertare, mai ales dacă acea iertare se așteaptă a fi oferită fără niște scuze sincere și fără schimbarea comportamentului. Oamenii au dreptul să nu-ți accepte scuzele. Tu ești cel care a greșit, tu ești cel care trebuie să-și asume acel lucru, să-i poarte greutatea în spate și, în cele din urmă, să se asigure că nu mai repetă greșeala (altfel o face intenționat, nu “din greșeală”). Iertarea sau oferirea celei de-a doua șanse este un dar, nu o obligație. Dacă te înfurii când cineva nu-ți acceptă scuzele, e clar că nu ai învățat nimic din ce ai făcut. Fiecare are limita sa pentru lucrurile pe care le trece cu vederea, pentru nivelul de compromis la care vrea să ajungă față de cineva. Nu există un standard impus. Dacă cineva nu-ți oferă atât cât îți dorești, nu are rost să-l blamezi. Fiecare își caută fericirea proprie, de aceea și spun că nu e timp sau rost să o cauți în locurile greșite și să-i blamezi pe alții pentru că nu vor să-ți ofere ceea ce tu consideri că meriți.

Orice om merită fericire, căldură și iubire, în primă fază. Dacă îi sunt oferite și nu le apreciază sau vrea să le pervertească, să schimbe forma în care îi sunt oferite, dacă e nemulțumit sau dacă pur și simplu e în natura lui să fie distructiv, le merită în continuare, însă cel mai probabil nu le va mai și primi pentru că nimeni nu merită, la rândul său, să fie tratat prost atunci când are intenții bune. Ce rost își are ideea de sacrificiu într-o relație? Și de ce trebuie o relație să dureze “până la adânci bătrâneți” ca să fie considerată “o relație fericită, împlinită”? Atât timp cât noi, mai ales până în treizeci de ani, ne schimbăm adesea, cum poate iubirea (și automat relația) noastră să nu se schimbe odată cu noi? Nu înseamnă că a fost o relație nefericită dacă s-a terminat. Înseamnă că ne dorim alte lucruri, că am învățat ceva despre noi și viața merge înainte. Nu înseamnă nici că nu există relații care să se întindă pe durata unei vieți omenești; spun doar că nu e musai să găsești genul acela de relație din prima, e chiar improbabil, așa că e perfect în regulă să pornești la drum alături de cineva față de care ai sentimente având în minte că nu e nicio problemă dacă nu vă veți căsători și trăi împreună “pentru totdeauna”. Tot ce contează e să-ți urmezi instinctul, să nu faci lucruri împotriva ta, pentru a nu ajunge apoi să regreți nimic. Pentru a ajunge să-ți spui “acela am fost eu atunci, iar acum am evoluat și știu mai bine ce vreau și cine sunt”. De ce să suferim în numele unui ideal romantic care ne-a fost vândut prin mijloace media din copilărie când putem pur și simplu să trăim în realitate? Nu viața imită arta, oricât de bine sună asta în melodia Lanei del Rey.

Doi oameni pot fi fericiți împreună având fiecare identitatea sa, independența sa emoțională, limitele sale pe care să le respect reciproc și tot tacâmul. Nu e nevoie de mai multă suferință decât e natural. Da, e dureros să treci printr-o despărțire, dar orice final e un nou început. Chiar dacă nu tu ai fost persoana care a inițiat-o, chiar dacă nu te-ai simțit “în controlul” propriului tău destin, tot există un sens în felul în care s-au întâmplat lucrurile. Un sens care îți va revela mai multe lucruri despre tine decât te-ai fi așteptat, poate mult mai prețioase decât ce ai fi putut afla despre tine dacă rămâneai într-o relație nesatisfăcătoare sau unilaterală. Aveți grijă la ce vă pun alții în cârcă în viziunile lor, care pot fi doar niște proiecții și nimic mai mult. Nu vă pierdeți din ele. În încheiere, vreau să las un citat din “Jurnalul unui adolescent timid” care mi s-a părut tare drăguț:

“Eu cred că e rău când un băiat se uită la o fată și crede că felul cum o vede el pe fată e mai bun decât e fata cu adevărat.”

Stephen Chbosky

Lasă un comentariu!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.