Cărțile nu te fac mai deștept – varianta elaborată

Am făcut de curând un videoclip pe YouTube în cadrul unui interviu pentru Observatorul Cultural în care-mi exprimam opinia conform căreia, deși lectura aduce cu sine anumite avantaje în viața unui cititor, cărțile nu te fac totuși mai deștept. Vreau să specific că mă refer cu precădere la cărțile de ficțiune.

Mulți vin cu argumentul că lipsa de educație și lipsa de lectură vin mână-n mână. Mai întâi ar fi corect să lămurim ce înseamnă această educație. Pentru mine, pe lângă “cei 7 ani de acasă”, cunoașterea bunelor maniere, adică, educație înseamnă cu precădere să nu trăiești într-o bulă toxică de dezinformare și îndoctrinare. Pentru mine a fi educat înseamnă a fi deschis la minte, prin urmare, înseamnă, cumva, a fi liberal. A nu fi rasist, homofob, misogin, a nu te preta la nicio formă de shaming sau bullying, iar lista poate continua în aceeași direcție. Pe scurt, a nu milita pentru niște cauze care cauzează rău (gratuit) altora în ideea unei generalizări sau a unor preconcepții nejustificate. Dacă pentru voi educația înseamnă strict a avea cultură generală, a fi priceput în cele ce se predau la școală și, eventual, în a nu fi “obraznic”, lectura nu ajută prea mult nici acolo.

Dacă e vorba de istorie sau geografie, cel mai indicat este un documentar, pentru că poți vedea lucrurile puse în scenă în mod realist sau poți vedea exact cum arată anumite zone de pe hartă. Dacă educația înseamnă a scrie corect gramatical în limba română, nici asta nu se învață din cărți – doar dacă nu vorbim despre vreun fel de manual pentru așa ceva. Dacă educația înseamnă a nu înjura – ei bine, asta e o mare prostie, înjurăturile nu țin de educație; poți auzi înjurături și la copiii defavorizați din Rahova, și în Parlament, unde se presupune că sunt oamenii “cei mai cu carte” din România. Dacă educația presupune non-violență și non-agresivitate, respectarea drepturilor umane și așa mai departe – iată, greșit din nou! Lucrurile acestea țin de orice alt aspect al vieții înafară de cărți. Cum mai poate susține cineva în 2020 că “un om citit e un om educat”? Nu, un om citit poate fi un om mai dezvoltat din punct de vedere intelectual, psihic și în ceea ce privește imaginația, dar am și aici contraargumente.

Normal că ești deșteaptă, doar ai citit atâtea cărți”/”Aveți o fată inteligentă, se vede că a citit”/”Te exprimi frumos în cuvinte pentru că ai citit mult” – NU, NU și iar NU! Toate aceste afirmații sunt extrem de jignitoare pentru mine. Dacă am o înclinație naturală înspre cuvinte, ăsta e harul meu de la Dumnezeu. Nicio carte nu-ți poate oferi o pasiune, te poate doar, eventual, ajuta să o descoperi. Nu sunt “deșteaptă” datorită cărților fictive sau non-fictive pe care le-am citit, ci datorită mai multor factori, începând cu cel genetic și continuând cu condițiile și mediul favorizat în care am trăit. Mai mult m-a ajutat să joc șah, să fac teste de personalitate, să dezleg mistere în jocurile video decât să citesc, în ceea ce privește cum fac eu analogiile în capul meu și cât de repede îmi vine în minte o conexiune între doi factori aparent distincți. Și încă un aspect, extrem de important: repet, cărțile nu te învață să scrii corect. Pentru că dintotdeauna am avut o aplecare înspre literatură și un dezinteres total față de tot ceea ce este tehnic, mi-a fost foarte greu să deprind, să rețin regulile gramaticii limbii române, care este o limbă foarte complexă. Se vede acest lucru inclusiv în greșelile de scriere din Octopussy, n-ați vrea să vedeți cum arătau tezele mele la română din școala generală. Odată am luat 6 sau 7 pentru că partea de creativitate era “făcută perfect, ca de obicei” – cuvintele profesoarei, dar partea de gramatică era “varză”.

Mi s-a întâmplat să primesc întrebarea: “dar tu nu înveți cum se scrie corect din cărțile pe care le citești?” E la fel ca atunci când o așa-numită profesoară de actorie de la Palatul Copiilor m-a întrebat care sunt primele lucruri pe care le observ la actorii dintr-un film, ceea ce mi s-a părut și atunci ceva absurd. Când mă uit la film, sunt atentă la poveste, nu la tehnica de interpretare a actorilor, la fel ca atunci când citesc – de ce aș fi atentă la tehnoredactare?

Apoi apare argumentul des întâlnit în certurile online, pe orice rețea de socializare: “mai citește și tu o carte și după să comentezi“, de parcă asta ar schimba ceva. Am citit aproximativ 500 de cărți, iar asta nu mă face instant să am sau nu dreptate într-un argument. Mai ales în cadrul online-ului, eu chiar nu cred că e așa de evident cine e pasionat de lectură și cine nu. Am inclusiv prietene scriitoare și traducătoare care n-au mai citit o carte de ani buni, renunțând treptat la acest hobby din diverse motive. De asta am tot spus în videoclip că cititul este doar un hobby, nu un lucru musai de făcut pentru a fi inteligent, ori educat. Da, categoric, cititul te poate ajuta, chiar dacă citești vreo 10 cărți pe an din ideea de a-ți menține mintea activă sau pentru a te relaxa. Dar există o diferență fundamentală între cei care au în mod natural o înclinație, o pasiune pentru lectură și eventual scriere și cei care citesc neprioritizat, din alte motive. Cei care citesc sporadic pentru că au auzit de un titlu că ar fi bun sau pentru că vor să afle ce scrie în cărțile de la baza serialului lor preferat. Nu pot băga mâna în foc că cititorii sporadici nu pot avea un interes profund pentru filosofia din spatele vieții, pentru înțelegerea și explorarea lucrurilor în detaliu, că nu au “un ochi artistic” mai mult sau mai puțin dezvoltat, dar pot spune însă că cei ca mine, care nu citesc extraordinar de mult, dar al căror univers este totuși format din dragostea pentru cărți – noi cei din urmă ne extragem seva dintre pagini, pe când ceilalți nici nu caută mai mult decât să provoace niște valuri de suprafață în marea cunoașterii. Este vreo categorie mai inteligentă decât cealaltă prin simpla comparare a numărului și calității cărților citite? Categoric nu! Prin urmare, poate să nu fie nicio diferență din acest punct de vedere și între cititorii pasionați și cei care n-au citit niciodată o carte. Da, sunt sigură că cei care n-au fost neapărat pasionați de ficțiune, dar au ales alte surse de informare precum articole, podcast-uri, recenzii, etc. pot fi “mai inteligenți” (orice ar însemna asta în mod obiectiv), mai articulați în vorbire și gândire decât cei ca mine – sunt oamenii aflați la polul opus, cei atrași de chestiile mai tehnice. Imaginează-ți că critici un copil olimpic la vreun sport, care efectiv n-are timp de lectură din cauza antrenamentelor, imaginează-ți că îl consideri prost sau dezinformat când el a vizitat mai multe țări decât tine în toată viața ta; călătoritul este o altă formă de cunoaștere, pentru că ai de a face cu noi culturi. Ce se întâmplă cu cei din domeniul muzicii, de exemplu? Dar cu arhitecții sau doctorii? Sunt ei proști pentru că nu cunosc acțiunea din Contele de Monte Cristo? Sunt ei inferiori celor care o cunosc? E ca și cum fiecare om are un domeniu propriu de expertiză, iar acestea sunt incomparabile ca grad de valoare între ele.

A, că în România avem un grad mare de incultură, că dacă ce vedem la Vox Populi este la fel de real pe cât pare, mulți nici nu știu pe ce planetă trăim, că mulți copii sunt retrași de mici de la școală din lipsa posibilităților financiare ale părinților, că pe toate străzile sunt tineri care-și irosesc viețile cu droguri sau furturi sau alte ilegalități… Da, dar vă promit că există drogați și foarte citiți, există abuzatori foarte buni cunoscători ai psihologiei umane, există tot felul de oameni care “s-au ratat” și eventual au ajuns la pușcărie indiferent de cât de mult au citit în viața lor. Veți veni cu argumentul “da, dar ei n-au înțeles ce au citit“. Greșit! Vă pot aduce în față pe cineva, un cunoscut, care vă poate explica printre cele mai complexe teorii filosofice, însă habar n-are cum să iasă dintr-un mediu toxic, cum să-și creeze un drum de succes în viață. E vorba de neșansă, e vorba de sărăcie, e vorba de o grămadă de alți factori sociali. E simplu să categorisim pe cineva de pe internet care vorbește cu greșeli gramatice drept un “incult”, un om “care nu știe ce-i aia o carte”. E simplu să spunem asta din poziția noastră de oameni privilegiați, care-și permit de cele mai multe ori să-și cumpere cărțile dorite lunar.

Dacă unii oameni sunt inculți sau analfabeți nu e, în cea mai mare parte, vina lor și absolut categoric, nu e vina faptului că n-au citit cărți.

Faptul de a nu citi a ajuns o insultă venită deseori din partea celor care, la rândul lor, nu citesc în mod constant. La polul opus, am descoperit și mulți “needucați”, conform definiției mele a termenlui și printre cititorii avizi din lista mea. Am găsit “cititori pasionați”, “booklovers” cu o gândire îngustă, care abia așteaptă să se laude cu intelectul lor îmbogățit prin intermediul lecturii, care abia așteaptă să-și apere iubitele cărți chiar și în detrimentul egalității sociale și rasiale. Eu mi-am spus în mod repetat opinia: e în regulă să nu citești, nici mie nu-mi place să merg la pescuit sau să escaladez munți. Faptul că aș prefera să am în preajma mea oameni cu aceleași interese ca și mine (literatură, psihologie, filosofie) este cu totul altceva, dar asta nu înseamnă că îi judec sau desconsider pe cei cu alte înclinații. Până la urmă, cel mai important lucru este să fii autentic, oricine ai fi, în asta zace adevărata valoare umană.

Eu, din poziția mea de cititoare și scriitoare, vin și vă implor, aproape, să dăm uitării această mentalitate. Cărțile te ajută atunci când ești pe un drum în care ai nevoie de ajutorul lor. Ficțiunea te face să călătorești mental în sufletele scriitorilor din toate timpurile, trăind poveștile încropite de ei. Aceste călătorii mentale te îmbogățesc în același sens în care te îmbogățesc și călătoriile fizice, și discuțiile serioase cu oameni din alte culturi, în care le afli poveștile de viață. Am preferat deseori să ies la o bere cu prietenii și să depănăm amintiri sau să dezbatem anumite subiecte decât să stau acasă să continui să citesc o carte sau alta, am simțit că mă îmbogățesc mai tare spiritual luând contact direct cu natura umană – arta se regăsește și acolo, într-un mare fel. Cred că trebuie să ne aplecăm asupra cu totul altor probleme. Cărțile (sau lipsa lor) au ajuns să fie doar un simbol negativ al lipsei de cultură, educație și, deseori, empatiei umane. Nu cărțile sunt de vină. Și nu cărților li se datorează neapărat un intelect admirabil, o gândire strălucită – e vorba de un tot unitar al existenței cuiva, explorările metafizice prin intermediul literaturii fiind doar calea spre împlinire, nu destinația în sine.

Cărțile vor ca tu să le instrumentalizezi, de asta există: citește-mă, folosește-mă pentru binele tău, în timp ce autorii care le-au scris au făcut-o tot cu același substrat, în oglindă: “scrie-mă, spune-le oamenilor povestea ta!”.

Acesta este rolul cărților. Ele urmează un principiu non-kantian în acest sens. Și nu știu asta pentru că am citit, știu asta pentru că am ascultat niște oameni vorbind despre Kant. Puteți începe prin a asculta înainte să vă grăbiți să aruncați cu “argumente literare” în oameni.

Diferența dintre a fi creștin și a fi credincios

Photo by Michael Morse on Pexels.com

Iarăși țin să anunț că nu voi aduce definiții din dicționar pentru cei doi termeni sau informații istorice, etimologice, etc. Voi vorbi, ca și până acum, strict subiectiv și din propria mea experiență. Ideea articolului a pornit de la pasajele citite astăzi din cartea lui Michel Onfray, “Scurt manifest hedonist“, prin intermediul cărora am realizat că de cele mai multe ori am o mentalitate mai asemănătoare cu cea a ateilor, decât cu a credincioșilor/creștinilor declarați. Am remarcat astfel că distincția dintre cei doi termeni nu este deloc clară și poate crea grave confuzii la nivel conversațional, astfel încât am decis ca aceasta să fie prima dată când eu vorbesc deschis pe internet despre religia și credințele mele.

În primul rând, voi spune de la început că în general sunt anti-religie sau, mai degrabă, împotriva practicilor religioase, în special cele creștin-ortodoxe. Deși aceasta este religia în care am fost botezată și cea predominantă în țara noastră, încă de când eram mică m-au scârbit și chiar speriat pe alocuri tradițiile bisericești la care am luat parte în diverse momente ale vieții. Nu mă refer doar la groaznicele nopți de Paște, când oamenii cu lumânări aprinse se împing unii în alții și aproape că-și dau foc reciproc, ci chiar și la botezuri sau cununii, care au ajuns de mult timp să fie ceva ce trebuie făcut de ochii lumii, fără nicio altă semnificație; ca să nu mai vorbim despre dogma creștină, așa cum e ea predicată de minunații noștri preoți cu straie de aur. Ultima oară când a trebuie să mă spovedesc aveam vreo 9-10 ani, cred, și m-am opus în fața preotului, întrebând intrigată de ce trebuie să stau în genunchi în fața lui. Nu el e Dumnezeu, iar Dumnezeul meu, încă de atunci, nu mă voia tot timpul umilă. Ca să nu mai spun că întrebările preotului erau de tipul “ți-ai mințit părinții?” sau “vorbești urât uneori?”, de parcă astea nu sunt etape normale în dezvoltarea unui copil, curios să experimenteze tot ce se poate.

Nu are rost să comentez mai mult pe această temă fiindcă orice român deschis la minte știe la ce mă refer, cunoaște indignarea și scepticismul cu care ajungi să privești toate aceste lucruri.

Mai mult decât atât, sunt adepta acelui citat preluat dintr-o “memă” de pe internet, cu Dumnezeu care spune: “Stop taking my book so literally!“, adică faptul că Biblia nu trebuie interpretată chiar mot a mot.

De când am recunoscut divinitatea ca fiind ceva cât se poate de real în viața mea, adică prin clasa a VII-a, când aveam 13 ani, am avut fel de fel de curiozități și-am încercat să-mi găsesc propriile interpretări pentru “Cartea Sfântă” și să citesc cât mai mult despre îngeri, nefilimi (de la îngerii căzuți a pornit toată curiozitatea mea), etc. Evident, încă mi-e neclar, iar argumente începând cu: “Biblia a fost scrisă de oameni, iar oamenii sunt supuși greșelilor” până la “cele zece porunci sunt metafore pentru suflet, nu legi pentru minte” îmi bâjbâie prin creier până într-o zi când o să-mi pice fisa și-o să înțeleg toată treaba asta cu legătura dintre scriptură și credința adevărată (ca stil de viață, internalizată). Tocmai pentru că pare că Dumnezeul creștin este unul dur, care te va iubi dacă te vei purta într-un anumit fel și te va alunga dacă nu, fiind portretizat chiar și ca fiind răzbunător în mai multe situații, evit să vorbesc despre credință în grupuri de oameni, fiindcă nu vreau să las impresia că într-un astfel de Dumnezeu cred eu. Această portretizare, pe lângă multe alte caracteristici care i se atribuie lui Dumnezeu, este de asemenea motivul pentru care nici nu vreau să aud sau să am vreo legătură cu BOR și acțiunile lor, propovăduirile lor și așa mai departe.

Pot admira bisericile din punct de vedere arhitectural și aerul lor mistic. Pot crede chiar în toate poveștile descrise în Primul Testament și să le iau ca atare drept fapte istorice, inclusiv venirea lui Isus pe pământ. Pot de asemenea să cred că rugăciunile chiar pot avea tot felul de efecte asupra corpului și minții, începând cu atingerea chakre-lor (păgânism?), până la factorul psihologic de auto-sugestie, dacă vreți. La fel și cu icoanele, cred că îți pot oferi un sentiment de siguranță, căci am dormit cu o icoană de buzunar în mână până la 14 ani. Da, e doar o pictură provenită din imaginația și interpretarea cuiva, obiectul în sine nu e sfânt (cred în sfințire așa cum cred și-n puterea cristalelor magice; în acest sens, cred mai degrabă în energia cristalelor, care măcar provin din pământ, decât în apa așa-zis sfințită pe care am văzut-o cu ochii mei fiind trasă cu un furtun din țeava de la un bloc direct în marele butoi de unde veneau oamenii să-și umple sticlele), însă simbolistica acestor lucruri poate fi cu adevărat dătătoare de putere (în cadrul sinelui, nu puteri supranaturale). Pot crede că multe lucruri (înafară de botez, cununie, împărtășanie, spovedanie, feștanie și ce alte -ii or mai fi, care se fac doar într-o bătaie de joc și cu simplul scop de a dona niște bani preoților) ce țin de creștinism chiar sunt “pe bune”, din punct de vedere spiritual, însă nu sunt sigură pe ele, nu m-am convins încă cu adevărat, așa că singurul lucru de care sunt cu adevărat sigură e legătura mea cu Dumnezeu, așa cum îl cunosc în sinea mea.

Admir în teorie chiar și alte religii, iar unele practici mi se par simpatice – cele care nu încearcă (sau cel puțin nu atât de flagrant) să-ți bage idei în cap, să te îndoctrineze mai degrabă băgându-l pe Satana în tine decât să te lepede de el. Mă refer la predici, discuțiile tematice ținute de un pastor care doar încearcă să dea mai departe pilde; lucruri firești și care nu rănesc pe nimeni precum: să nu judeci, să nu cauți răzbunare, să înveți să (te) ierți… Dar nu într-un sistem de pedepse și recompense! Toată lumea știe că așa funcționează, în mintea multora, religia la noi. Avem ideologia rușinii bine instaurată, cât și, mai ales, pe cea a păcatului. Păcatul strămoșesc pentru care noi trebuie să plătim. E același lucru cu atunci când o persoană de culoare afirmă că toți caucazienii din lume poartă în ei o vină pentru sclavia prin care au trecut negrii (chiar și oamenii care n-au văzut poate niciodată o persoană de culoare pe viu), iar de asta acum trebuie să facă un pas în spate fiindcă noi, albii, “am strălucit destul”; sunt de acord cu partea în care persoanele privilegiate și aflate în poziții de putere ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a-i ajuta pe cei mai puțin privilegiați, dar vinovăția asta ce ar trebui purtată pentru nimic e un lucru îngrozitor; același lucru și cu nemții de acum, despre care se spune că poartă cu ei faptele lui Hitler și toate morțile cauzate evreilor de către acesta… Unde mai e individul în toată această poveste? De ce eu personal ar trebui să “plătesc” sau să mă simt vinovată că Eva a mușat din măr? Probabil aș fi făcut la fel; tocmai de aceea suntem oameni, pentru a greși și a învăța din experiențe, nu pentru a fi sfinți și prin urmare perfecți din punct de vedere moral.

Mi-ați spune poate că e ceva fundamental la mijloc pe care nu-l înțeleg, însă când văd oameni pe Facebook și-n viața reală atât de îndobitociți, cu o gândire atât de eronată despre religie și Dumnezeu, îmi vine să închid ochii la absolut tot ce înseamnă creștinism.

Cum spuneam mai sus, admir și chiar îmi face plăcere să studiez teoretic cam ce se întâmplă în alte religii, dar niciuna nu mi se pare mai bună ca alta fiindcă niciuna nu integrează complet ceva ce ar trebui să fie atât de simplu și încadrat în: nu răni alți oameni, incluzând propria persoană, și încearcă pe cât posibil să te dezvolți, să faci ce poți mai bine pentru a lăsa lumea un loc mai frumos decât l-ai găsit. Mai că filozofia lui Nietzsche sună mai realist decât orice ar predica un preot în bisericile noastre.

Cam pe acolo se învârte credința mea. Pot eu să bag mâna-n foc că a existat sau nu a existat un Isus Hristos care a murit pe cruce pentru păcatele noastre acum 2000 și ceva de ani? Nu, nu pot, însă cred că oricum putem înțelege ceva de aici, chiar și dacă ar fi o simplă poveste fictivă citită într-o carte. Creștinismul are cumva ca nucleu suferința și folosirea ei ca motor al unui proces de transformare (întru mântuirea păcatelor?), lucru destul de evident pentru un om oarecare, cât de cât trecut prin viață; așadar, pot fi de acord cu această parte atât de accentuată din religia mea, însă prefer să mă concentrez mai tare pe momentul prezent, pe propriul meu sistem de moralitate și să merg pe principiul că nimeni nu îți datorează nimic în viață: nicio răsplată dacă ai făcut ceva bine și nicio pedeapsă dacă ai făcut ceva rău, căci cel mai mare dușman (și deci “pedepsitor”, călău) al omului este omul însuși, nu-i așa? Ce atâtea discuții despre moralitatea creștină, pe când moralitatea umană și individuală este dată la o parte, ca și când n-ar juca un rol primordial în stilul de viață al cuiva, până la urmă. Sistemul meu de credințe și valori este unul complex și greu de pus într-un articol, însă cred că ați prins esențialul.

Cred și am crezut mereu într-un Dumnezeu atot-ce-vreți-voi, întruchiparea bunătății și am simțit energie primită din sursa aceasta; Dumnezeul meu e “satanist” prin faptul că vrea ca eu să fiu cea mai bună versiune a mea, să fac tot ce e bine pentru mine mai întâi și apoi pentru alții (am “păcătuit” gândind că dacă fac ce e bine doar pentru alții, ignorându-mi propriile nevoi, asta mă face un om bun – din contră!), iar toate astea nu ca să ajung apoi într-un rai imaginar (raiul și iadul sunt tot pe Pământ, am impresia), ci pentru a mă bucura din plin de tot ce înseamnă #viață. Am avut multe procese de conștiință în care am încercat să ader la reguli dure, blamându-mă și căindu-mă după fără motiv fiindcă încălcasem niște reguli în care nu credeam de fapt (oare chiar trebuie să întorci și celălalt obraz? sau odată și-odată trebuie să te ridici și să te aperi când nimeni altcineva nu o face?), fiind judecată de oameni auto-intitulați “credincioși”; în Dumnezeul lor, care i-ar fi “învățat” să se poarte și să gândească așa, eu una nu vreau să cred.

De câte ori am vrut să fiu “rațională” și să-mi spun lucruri precum “e doar în mintea ta” sau “de fapt la tine e toată puterea, tu ești propriul tău dumnezeu și deții controlul asupra vieții tale” (asta e absurd nu? cu toții știm că nu e așa, e suficient doar să încerci să-ți controlezi destinul și-o să rămâi înfrânt și fără puteri în fața acelui ceva mai mare decât tine), ei bine, m-am întors mereu la credință. Nu pot și nu vreau să demonstrez nimănui că Dumnezeu există, fiindcă frumusețea e că și dacă crezi și dacă nu, universul se mișcă într-un anumit fel oricum, însă ai șanse mai mari să te aliniezi cu el dacă decizi să nu fii ateu. Prin Dumnezeu înțeleg de asemenea tot ce e frumos în lume, de la natură, la sentimente. Tot ce înseamnă creație, inclusiv puterea mea creatoare din punct de vedere al artei. La fel cum nu contează dacă crezi în iubire sau nu, ea oricum îți poate apărea în viață pe neașteptate, la fel și cu Dumnezeu. Dar, dacă un creștin se definește în felul acela “judgemental” și plin de sentimente refulate și pur și simplu ură împotriva lucrurilor “anormale” (homosexualitate, “preacurvie” – ce-o mai fi însemnând și asta), adică folosirea religiei ca unealtă împotriva umanității până la urmă – nu, nu sunt creștină. Religia e un instrument de manipulare a maselor – am auzit asta des și consider că e perfect adevărat. Nu vreau să fac parte dintr-o astfel de mișcare sau să o încurajez în vreun fel.

Am spus-o și-o s-o mai repet, ca ultimă concluzie: Dumnezeu n-are nicio treabă cu religia.