Cărțile nu te fac mai deștept – varianta elaborată

Am făcut de curând un videoclip pe YouTube în cadrul unui interviu pentru Observatorul Cultural în care-mi exprimam opinia conform căreia, deși lectura aduce cu sine anumite avantaje în viața unui cititor, cărțile nu te fac totuși mai deștept. Vreau să specific că mă refer cu precădere la cărțile de ficțiune.

Mulți vin cu argumentul că lipsa de educație și lipsa de lectură vin mână-n mână. Mai întâi ar fi corect să lămurim ce înseamnă această educație. Pentru mine, pe lângă “cei 7 ani de acasă”, cunoașterea bunelor maniere, adică, educație înseamnă cu precădere să nu trăiești într-o bulă toxică de dezinformare și îndoctrinare. Pentru mine a fi educat înseamnă a fi deschis la minte, prin urmare, înseamnă, cumva, a fi liberal. A nu fi rasist, homofob, misogin, a nu te preta la nicio formă de shaming sau bullying, iar lista poate continua în aceeași direcție. Pe scurt, a nu milita pentru niște cauze care cauzează rău (gratuit) altora în ideea unei generalizări sau a unor preconcepții nejustificate. Dacă pentru voi educația înseamnă strict a avea cultură generală, a fi priceput în cele ce se predau la școală și, eventual, în a nu fi “obraznic”, lectura nu ajută prea mult nici acolo.

Dacă e vorba de istorie sau geografie, cel mai indicat este un documentar, pentru că poți vedea lucrurile puse în scenă în mod realist sau poți vedea exact cum arată anumite zone de pe hartă. Dacă educația înseamnă a scrie corect gramatical în limba română, nici asta nu se învață din cărți – doar dacă nu vorbim despre vreun fel de manual pentru așa ceva. Dacă educația înseamnă a nu înjura – ei bine, asta e o mare prostie, înjurăturile nu țin de educație; poți auzi înjurături și la copiii defavorizați din Rahova, și în Parlament, unde se presupune că sunt oamenii “cei mai cu carte” din România. Dacă educația presupune non-violență și non-agresivitate, respectarea drepturilor umane și așa mai departe – iată, greșit din nou! Lucrurile acestea țin de orice alt aspect al vieții înafară de cărți. Cum mai poate susține cineva în 2020 că “un om citit e un om educat”? Nu, un om citit poate fi un om mai dezvoltat din punct de vedere intelectual, psihic și în ceea ce privește imaginația, dar am și aici contraargumente.

Normal că ești deșteaptă, doar ai citit atâtea cărți”/”Aveți o fată inteligentă, se vede că a citit”/”Te exprimi frumos în cuvinte pentru că ai citit mult” – NU, NU și iar NU! Toate aceste afirmații sunt extrem de jignitoare pentru mine. Dacă am o înclinație naturală înspre cuvinte, ăsta e harul meu de la Dumnezeu. Nicio carte nu-ți poate oferi o pasiune, te poate doar, eventual, ajuta să o descoperi. Nu sunt “deșteaptă” datorită cărților fictive sau non-fictive pe care le-am citit, ci datorită mai multor factori, începând cu cel genetic și continuând cu condițiile și mediul favorizat în care am trăit. Mai mult m-a ajutat să joc șah, să fac teste de personalitate, să dezleg mistere în jocurile video decât să citesc, în ceea ce privește cum fac eu analogiile în capul meu și cât de repede îmi vine în minte o conexiune între doi factori aparent distincți. Și încă un aspect, extrem de important: repet, cărțile nu te învață să scrii corect. Pentru că dintotdeauna am avut o aplecare înspre literatură și un dezinteres total față de tot ceea ce este tehnic, mi-a fost foarte greu să deprind, să rețin regulile gramaticii limbii române, care este o limbă foarte complexă. Se vede acest lucru inclusiv în greșelile de scriere din Octopussy, n-ați vrea să vedeți cum arătau tezele mele la română din școala generală. Odată am luat 6 sau 7 pentru că partea de creativitate era “făcută perfect, ca de obicei” – cuvintele profesoarei, dar partea de gramatică era “varză”.

Mi s-a întâmplat să primesc întrebarea: “dar tu nu înveți cum se scrie corect din cărțile pe care le citești?” E la fel ca atunci când o așa-numită profesoară de actorie de la Palatul Copiilor m-a întrebat care sunt primele lucruri pe care le observ la actorii dintr-un film, ceea ce mi s-a părut și atunci ceva absurd. Când mă uit la film, sunt atentă la poveste, nu la tehnica de interpretare a actorilor, la fel ca atunci când citesc – de ce aș fi atentă la tehnoredactare?

Apoi apare argumentul des întâlnit în certurile online, pe orice rețea de socializare: “mai citește și tu o carte și după să comentezi“, de parcă asta ar schimba ceva. Am citit aproximativ 500 de cărți, iar asta nu mă face instant să am sau nu dreptate într-un argument. Mai ales în cadrul online-ului, eu chiar nu cred că e așa de evident cine e pasionat de lectură și cine nu. Am inclusiv prietene scriitoare și traducătoare care n-au mai citit o carte de ani buni, renunțând treptat la acest hobby din diverse motive. De asta am tot spus în videoclip că cititul este doar un hobby, nu un lucru musai de făcut pentru a fi inteligent, ori educat. Da, categoric, cititul te poate ajuta, chiar dacă citești vreo 10 cărți pe an din ideea de a-ți menține mintea activă sau pentru a te relaxa. Dar există o diferență fundamentală între cei care au în mod natural o înclinație, o pasiune pentru lectură și eventual scriere și cei care citesc neprioritizat, din alte motive. Cei care citesc sporadic pentru că au auzit de un titlu că ar fi bun sau pentru că vor să afle ce scrie în cărțile de la baza serialului lor preferat. Nu pot băga mâna în foc că cititorii sporadici nu pot avea un interes profund pentru filosofia din spatele vieții, pentru înțelegerea și explorarea lucrurilor în detaliu, că nu au “un ochi artistic” mai mult sau mai puțin dezvoltat, dar pot spune însă că cei ca mine, care nu citesc extraordinar de mult, dar al căror univers este totuși format din dragostea pentru cărți – noi cei din urmă ne extragem seva dintre pagini, pe când ceilalți nici nu caută mai mult decât să provoace niște valuri de suprafață în marea cunoașterii. Este vreo categorie mai inteligentă decât cealaltă prin simpla comparare a numărului și calității cărților citite? Categoric nu! Prin urmare, poate să nu fie nicio diferență din acest punct de vedere și între cititorii pasionați și cei care n-au citit niciodată o carte. Da, sunt sigură că cei care n-au fost neapărat pasionați de ficțiune, dar au ales alte surse de informare precum articole, podcast-uri, recenzii, etc. pot fi “mai inteligenți” (orice ar însemna asta în mod obiectiv), mai articulați în vorbire și gândire decât cei ca mine – sunt oamenii aflați la polul opus, cei atrași de chestiile mai tehnice. Imaginează-ți că critici un copil olimpic la vreun sport, care efectiv n-are timp de lectură din cauza antrenamentelor, imaginează-ți că îl consideri prost sau dezinformat când el a vizitat mai multe țări decât tine în toată viața ta; călătoritul este o altă formă de cunoaștere, pentru că ai de a face cu noi culturi. Ce se întâmplă cu cei din domeniul muzicii, de exemplu? Dar cu arhitecții sau doctorii? Sunt ei proști pentru că nu cunosc acțiunea din Contele de Monte Cristo? Sunt ei inferiori celor care o cunosc? E ca și cum fiecare om are un domeniu propriu de expertiză, iar acestea sunt incomparabile ca grad de valoare între ele.

A, că în România avem un grad mare de incultură, că dacă ce vedem la Vox Populi este la fel de real pe cât pare, mulți nici nu știu pe ce planetă trăim, că mulți copii sunt retrași de mici de la școală din lipsa posibilităților financiare ale părinților, că pe toate străzile sunt tineri care-și irosesc viețile cu droguri sau furturi sau alte ilegalități… Da, dar vă promit că există drogați și foarte citiți, există abuzatori foarte buni cunoscători ai psihologiei umane, există tot felul de oameni care “s-au ratat” și eventual au ajuns la pușcărie indiferent de cât de mult au citit în viața lor. Veți veni cu argumentul “da, dar ei n-au înțeles ce au citit“. Greșit! Vă pot aduce în față pe cineva, un cunoscut, care vă poate explica printre cele mai complexe teorii filosofice, însă habar n-are cum să iasă dintr-un mediu toxic, cum să-și creeze un drum de succes în viață. E vorba de neșansă, e vorba de sărăcie, e vorba de o grămadă de alți factori sociali. E simplu să categorisim pe cineva de pe internet care vorbește cu greșeli gramatice drept un “incult”, un om “care nu știe ce-i aia o carte”. E simplu să spunem asta din poziția noastră de oameni privilegiați, care-și permit de cele mai multe ori să-și cumpere cărțile dorite lunar.

Dacă unii oameni sunt inculți sau analfabeți nu e, în cea mai mare parte, vina lor și absolut categoric, nu e vina faptului că n-au citit cărți.

Faptul de a nu citi a ajuns o insultă venită deseori din partea celor care, la rândul lor, nu citesc în mod constant. La polul opus, am descoperit și mulți “needucați”, conform definiției mele a termenlui și printre cititorii avizi din lista mea. Am găsit “cititori pasionați”, “booklovers” cu o gândire îngustă, care abia așteaptă să se laude cu intelectul lor îmbogățit prin intermediul lecturii, care abia așteaptă să-și apere iubitele cărți chiar și în detrimentul egalității sociale și rasiale. Eu mi-am spus în mod repetat opinia: e în regulă să nu citești, nici mie nu-mi place să merg la pescuit sau să escaladez munți. Faptul că aș prefera să am în preajma mea oameni cu aceleași interese ca și mine (literatură, psihologie, filosofie) este cu totul altceva, dar asta nu înseamnă că îi judec sau desconsider pe cei cu alte înclinații. Până la urmă, cel mai important lucru este să fii autentic, oricine ai fi, în asta zace adevărata valoare umană.

Eu, din poziția mea de cititoare și scriitoare, vin și vă implor, aproape, să dăm uitării această mentalitate. Cărțile te ajută atunci când ești pe un drum în care ai nevoie de ajutorul lor. Ficțiunea te face să călătorești mental în sufletele scriitorilor din toate timpurile, trăind poveștile încropite de ei. Aceste călătorii mentale te îmbogățesc în același sens în care te îmbogățesc și călătoriile fizice, și discuțiile serioase cu oameni din alte culturi, în care le afli poveștile de viață. Am preferat deseori să ies la o bere cu prietenii și să depănăm amintiri sau să dezbatem anumite subiecte decât să stau acasă să continui să citesc o carte sau alta, am simțit că mă îmbogățesc mai tare spiritual luând contact direct cu natura umană – arta se regăsește și acolo, într-un mare fel. Cred că trebuie să ne aplecăm asupra cu totul altor probleme. Cărțile (sau lipsa lor) au ajuns să fie doar un simbol negativ al lipsei de cultură, educație și, deseori, empatiei umane. Nu cărțile sunt de vină. Și nu cărților li se datorează neapărat un intelect admirabil, o gândire strălucită – e vorba de un tot unitar al existenței cuiva, explorările metafizice prin intermediul literaturii fiind doar calea spre împlinire, nu destinația în sine.

Cărțile vor ca tu să le instrumentalizezi, de asta există: citește-mă, folosește-mă pentru binele tău, în timp ce autorii care le-au scris au făcut-o tot cu același substrat, în oglindă: “scrie-mă, spune-le oamenilor povestea ta!”.

Acesta este rolul cărților. Ele urmează un principiu non-kantian în acest sens. Și nu știu asta pentru că am citit, știu asta pentru că am ascultat niște oameni vorbind despre Kant. Puteți începe prin a asculta înainte să vă grăbiți să aruncați cu “argumente literare” în oameni.

Despre cum nu poți adopta o pisică la 21 de ani

Photo by Pixabay on Pexels.com

Pisicile nu au fost niciodată o “modă” pentru mine. Obsesia mea pentru ele nu a apărut odată cu Grumpy Cat sau filmulețele amuzante cu pisicuțe jucăușe postate pe internet de-a lungul vremii. Mi-au plăcut pisicile dinainte să am internet, calculator sau prea multe cuvinte în vocabular. Mi-au plăcut de la sine sau genetic, mi-au plăcut încă dinainte de a mă naște, îmi place să cred. Orice necaz mi s-ar întâmpla, mi-e suficient să văd măcar o poză cu o pisică pentru a mă înveseli, darmite să mai am și ocazia de a putea atinge una. Oricine mă cunoaște, știe că sunt genul de om care face un sunet cu două octave mai sus decât tonalitatea mea normală atunci când văd o pisică și încerc să mă apropii cu inima cât un purice de ea, sperând că mă va lăsa să o mângâi. Tocmai de aceea experiența mea din ultimele două săptămâni mi-a lăsat un gust extrem de amar pe buze.

Pentru că recent am decis odată și pentru totdeauna că voi păstra un ritm de viață sănătos și liniștit, fără excese, am hotărât că este momentul să devin “mama” unei pisicuțe. Este un moment oportun din viața mea atât pe plan psihic, cât și fizic și financiar, din moment ce urmează să îmi iau un job part-time (pentru că am nevoie de timp și pentru a-mi continua studiile). Mi-am zis dintotdeauna că nu mi-aș asuma această responsabilitate dacă nu aș putea să o duc până la capăt, să ofer pisicii mele tot ce are nevoie. Zis și făcut! Am comandat toate cele necesare viitorului meu animăluț, de la litieră, la hrănitor automat (să mă asigur că dacă lipsesc mai multe ore pe zi, pisicuța nu va rămâne nemâncată), la mâncare umedă și uscată. Apoi am încercat să apelez pe rând, mai întâi la o doamnă care postase un anunț pe Facebook legat de adoptarea unui pui de pisică, și-apoi chiar la o asociație destul de cunoscută la noi, însă niciuna dintre aceste încercări nu s-a putut concretiza, de unde și dezamăgirea mea. Iată cum au avut loc cele două încercări de a adopta o pisicuță pentru mine:

Prima încercare

Am contactat, după cum vă spuneam, o doamnă de pe Facebook care zicea că a găsit un pui de pisică în fața blocului și l-a luat în grijă. Am intrat în mai multe grupuri de adopții în perioada aceasta, pentru a avea cât mai multe opțiuni. Să nu credeți că voiam o pisică anume, de rasă sau care să arate într-un anume fel, fiindcă pentru mine toate pisicile sunt frumoase. Singura mea dorință era să fie suficient de mare ca vârstă cât să poată mânca mâncare solidă și aș fi preferat să fie o pisică obișnuită în apartament, fiindcă cele de pe stradă se adaptează mai greu, mă gândeam eu. Era puțin ciudat faptul că postarea doamnei avea vreo două luni, însă încă nu dăduse pisica. I-am prezentat doamnei situația mea totuși, fiindcă nu-mi puteam scoate din minte animăluțul gri, pufos, care avea ceva special, situație care suna cam așa:

“bună ziua, aș dori să adopt pisicuța. am 21 de ani, locuiesc într-un apartament din București în zona cutare, am achiziționat recent toate lucrurile necesare întreținerii unei pisici, nu am balcon, am plasă la geamuri, urmează să am un job pentru a fi sigură că-mi permit să îngrijesc pisicuța, facultatea mă ține în oraș, deci nu am cum sau unde altundeva să fiu plecată mai mult de câteva ore pe zi”

Doamna n-a zis nimic inițial, rămăsese chiar să ne auzim a doua zi la telefon, însă nu m-a mai sunat, așa că am revenit cu un mesaj. Doamna mi-a spus că “am pus-o pe gânduri”, că ce se va întâmpla cu pisica dacă eu plec?, așa că i-am spus din nou că nu plec nicăieri, nu am cum, iar pentru orele din zi în care nu voi fi acasă, am cumpărat special un hrănitor automat ce poate fi programat la două ore. I-am spus că în cel mai rău caz, dacă plec undeva de sărbători, iau pisica cu mine, sau, într-un caz și mai grav, pot ruga un părinte, un prieten sau un vecin chiar să o îngrijească. I-am adus toate asigurările necesare că nu aș lăsa pisica de izbeliște, însă doamna o ținea una și bună că “nu-mi vine să cred că la 21 de ani nu pleci nicăieri”. Concluzia la care am ajuns în acel caz a fost că doamna nu voia să dea de fapt pisica, poate se atașase de ea, cine știe, având în vedere vechimea anunțului. Am zis că am întâlnit doar o persoană nepotrivită, așa că am decis să apelez la o sursă mai profesionistă pentru adopție: așa că am apelat la o asociație.

A doua încercare

Nu o să reiau toate detaliile, însă practic am povestit din nou despre toate condițiile pe care i le pot oferi pisicii, programul meu zilnic, despre mine în general și chiar și despre activitățile mele literare când am vorbit cu doamna la telefon. Se pare că am nimerit din lac în puț, căci doamna îmi tot repeta: “la 21 de ani eu nu aveam preocupările tale, nu mă gândeam la responsabilități, abia pe la 30 și ceva am descoperit dragostea pentru pisici”. Mă obișnuisem deja cu gândirea asta, am zis să trec peste această prejudecată și să continui să încerc să o conving pe doamnă că sunt o persoană responsabilă, că nu aș abandona, neglija sau răni pisica în niciun fel, că o vreau pe întreg parcursul vieții ei, că m-am gândit la toate variantele posibile și că orice ar fi, nu aș abandona-o. Această adopție venea, desigur, și cu un contract, în baza căruia aș fi fost obligată să aduc dovezi constante despre bunăstarea pisicii și sunt sigură că eram de acord și cu anumite pedepse legale dacă se întâmpla ceva pisicii de care răspundeam prin semnătură. Mă gândeam că faptul că aș fi fost dispusă să semnez un astfel de contract însemna că știu “în ce mă bag” și ce responsabilitate îmi asum. După o conversație telefonică de cincisprezece minute, doamna a spus că “am pus-o într-o cumpănă” și că vrea să vorbească și cu mama mea, citez, “să vorbească cu un adult”.

Se pare că doamna se considera deasupra legii, din moment ce statul mă consideră deja adult de aproape patru ani.

M-am gândit totuși că vrea să vorbească și cu mama mea fiindcă ea este proprietara de drept a apartamentului în care stau, așa că ar fi avut sens să aibă un acord direct din partea ei pentru adopția pisicii. După această convorbire dintre ele două, am revenit cu un mesaj la doamna, care a găsit un nou argument împotriva mea: faptul că la Tg-Jiu, orașul meu natal, se află în curtea mea o pisică și un câine nesterilizați. Doamna nu a vrut să înțeleagă că eu sunt plecată de la vârsta de 14 ani de acolo și nu răspund de acele animale, însă i-am argumentat că în privința câinelui pot garanta că nu vor apărea pui nedoriți, “care să ajungă pe stradă”, din punctul ei de vedere, fiindcă pe Cookie o avem de 13 ani și niciun câine de sex masculin nu poate intra în curte pentru a o lăsa gestantă. Cât despre pisică, este impropriu spus că e a noastră, atâta doar că s-a obișnuit cu câinele, iar mama mea le hrănește pe amândouă. Repet: eu nu locuiesc acolo, abia merg în vizită, rar interacționez cu aceste animale și nu răspund de ele. Promit însă, dacă asta înseamnă ceva, că niciodată nu am abandonat sau rănit vreun animal și nu aș fi permis să se întâmple asta oricum; puii “nedoriți” ar fi ajuns oricum în grija cuiva. I-am spus doamnei toate aceste lucruri, însă nu a vrut să facă diferența dintre acțiunile mamei mele și acțiunile mele proprii, de care aș fi răspuns direct în fața legii. Desigur că eu mi-aș steriliza pisica de apartament, dar nu-mi permit să mă ocup și de celelalte două animale care, repet, practic nu sunt ale mele.

În baza acestui argument, doamna a depășit limita și a intrat pe terenul “dar unde e dragostea ta față de animale?”. Ei bine, dragostea mea față de animale este atât în suflet, cât și în minte, fiindcă sunt conștientă că nevoile lor sunt asemănătoare cu cele ale unui copil. M-am simțit deja ridicol să dau astfel de răspunsuri personale unei străine care pretinde că pune interesul animalelor în primul rând. I-am mai spus și că am vrut să adopt de la asociație pentru a-i ajuta și pe ei, fiindcă, până la urmă, cu asta se ocupă, nu? Cu îngrijirea animalelor până ce își vor găsi o casă permanentă. Altfel, puteam oricând da o tură prin oraș și să găsesc o pisică pe care să o iau acasă. Nu îmi e “teamă” de costurile vizitei la veterinar, m-am informat și cu privire la acest aspect și mi-aș fi asumat și respectivele cheltuieli oricum.

Încă sunt șocată de atitudinea celor două doamne, ambele cred că trecute de treizeci de ani, ca să vin cu propriile mele prejudecăți. Înainte de a se interesa de orice, au avut mai întâi de făcut comentarii pe baza vârstei mele. Țin să menționez că știu fete chiar și mai mici decât mine care au copii, copii umani, nu patrupezi, care sunt mult mai responsabile decât par a fi fost mulți părinți din alte generații (dacă ne luăm după rezultate, nu?). Eu voiam să devin mămica unei pisici, căci până ce voi avea copii mai sunt câțiva ani buni. Cu toate acestea, persoane din aceeași generație cu cele două doamne au tot timpul ceva de comentat la adresa “preocupărilor tinerilor din ziua de azi” – bănuiesc că atunci suntem judecați după criteriile de “adult”, însă când chiar dăm dovadă de seriozitate și implicare, brusc ne pierdem credibilitatea.

Din fericire, prietenii mei de pe Facebook mi-au sărit repede în ajutor, având o grămadă de pisicuțe gata de adoptat (și stăpâni fără astfel de prejudecăți). Urmează în următoarele zile să vă prezint viitorul meu mic companion, pe care o să-l iubesc și o să-l protejez ca pe ochii din cap; ce bine însă că nu trebuie să mai demonstrez asta nimănui, că “iubirea față de animale” nu mai e o competiție stupidă, ceva ce trebuie dovedit până-n pânzele albe. E suficient pentru mine să-mi cunosc capacitățile, “chiar și la cei 21 de ani ai mei”. Nu mă așteptam ca această comunitate din România, de pseudoiubitori de animale, să fie atât de plină de prejudecăți și răutate. Am vrut să scriu acest articol cu precădere pentru a mă elibera, fiindcă mi se pare extrem de nedrept ce am experimentat, cât și pentru a-i atenționa pe viitori “tineri adoptatori” cu privire la ce fel de oameni dau animale spre adopție.

Prima doamnă cred că o fi căutat pe cineva care să lucreze doar de acasă și să nu iasă niciodată (a uitat oare cât de independente sunt pisicile de fapt?), iar a doua și-a găsit o scuză și mai patetică pentru a nu încheia un contract cu mine: faptul că eu aș fi printre vinovații care conduc spre abandonul de animale, deși argumentul ei n-avea nicio legătură cu deciziile mele și felul cum văd eu lucrurile. Pentru cei înclinați să considere că atitudinea celor două doamne a fost corespunzătoare, le readuc în vedere că binele unei pisici a fost ignorat în favoarea unei prejudecăți de prost gust și lipsită de justificare.